De același autor
„În esență, alegerile au fost pierdute de conservatori, nu neapărat câștigate de laburiști”. Verdictul îi aparține lui Sir John Curtice, cunoscutul sociolog care a pregătit exit-pollul de la închiderea urnelor. Pe românește, conservatorii au pierdut pe mâna lor. Se discută mai degrabă de eșecul unora, decât de victoria altora, în condițiile în care partidul condus de fostul premier Rishi Sunak a reușit o contraperformanță demnă de manualele de istorie: cea mai cruntă înfrângere de la începutul secolului al XIX-lea și până acum.
Pentru a pătrunde mai bine semnificația acestor alegeri, trebuie să plecăm de la votul uninominal pur practicat în Marea Britanie la alegerile pentru Westminster. Așa-numitul „first past the post” presupune un singur câștigător pentru fiecare circumscripție, cu un singur tur de scrutin. Acest sistem face ca preferințele electoratului să nu se reflecte decât parțial în rezultatul votului. Spre exemplu, sondajele de opinie au indicat în ultimele luni o diferență majoră de aproape 20 de puncte între laburiști și conservatori în favoarea primilor. În pofida acestui fapt, închiderea urnelor a consemnat un deficit de doar 10 puncte pentru conservatori. Mai exact, un scor de 34% pentru Labour și 24% pentru Tory. La o distanță de zece procente, numărul parlamentarilor laburiști este de peste trei ori mai mare decât cel al conservatorilor, respectiv 412 față de 121. Anomaliile în ceea ce The Times numește „printre cele mai distorsionate alegeri din istorie” sunt scoase însă și mai bine la lumină atunci când discutăm despre restul celor clasați. Astfel, Reform UK (fostul Brexit Party, dreapta populistă) s-a ales cu 4 membri în Camera Comunelor, la un scor de 14%, pe când Partidul Liberal Democrat, cu doar 12%, a reușit să-și trimită 72 de oameni în Parlament, un număr-record. Votul de dreapta, la rândul său, a suferit o sciziune masivă între Tory și Reform, formațiunea condusă de Nigel Farage. Acesta din urmă a prins un fotoliu de parlamentar la cea de a opta încercare. Totuși, influența partidului său s-a tradus doar în mai puține locuri pentru Tory, nicidecum într-o reprezentare proporțională adecvată procentului din sondaje. De altfel, conservatorii au avut de unde să piardă după victoria repurtată în 2019, atunci când formațiunea era condusă de Boris Johnson și scrutinul se afla încă sub spectrul Brexit. În cele din urmă, Tory au pierdut 251 de locuri în Parlament, din cele 365 deținute.
În ceea ce-i privește pe învingători, laburiștii și-au majorat cota de piață doar într-o mică măsură. Cele 412 locuri în Camera Comunelor abia marchează un avans de 2 sau 3 puncte procentuale față de scorul partidului din 2019, perioadă considerată un dezastru electoral. La vremea aceea, sub conducerea lui Jeremy Corbyn, Labour devenise nefrecventabil pentru mulți votanți de centru-stânga, pe fondul unei platforme socialiste dure. Ca fapt divers, fostul lider, exclus între timp din partid, a reușit să-și păstreze fotoliul de parlamentar pentru Islington North, ca independent.
Așadar, chiar dacă privim dincolo de particularitățile și distorsiunile sistemului uninominal pur, varianta unei revoluții de stânga în Marea Britanie nu se susține. În cei 14 ani de guvernare conservatoare, partidul condus astăzi de Rishi Sunak sau Boris Johnson și, pe vremuri, de Winston Churchill sau Benjamin Disraeli, și-a epuizat toate resursele, fie ele umane sau de competență. Din multe puncte de vedere, evoluțiile din ultimele săptămâni de campanie electorală reprezintă cronica unui eșec anunțat. Cu doar câteva ore înainte de deschiderea urnelor, ministrul conservator pentru muncă și pensii mărturisea la BBC Radio 4 că urmează o victorie istorică a rivalilor de la Labour. Spre exasperarea premierului Sunak, defetismul s-a strecurat și a rămas ancorat deja de ceva vreme în sânul membrilor de partid, în condițiile în care sondajele de opinie indicau un deficit constant față de laburiști. Mai mult, aliații de altă dată au abandonat stindardul Tory în favoarea Labour. Este, printre altele, cazul tabloidului The Sun, care a anunțat că trece cu arme și bagaje de partea formațiunii conduse de Keir Starmer. Același lucru s-a întâmplat și cu nava-amiral a publicațiilor de centru dreapta, The Sunday Times (atât The Sun, cât şi Sunday Times îi aparțin lui Rupert Murdoch). „Marea Britanie are nevoie de o resetare radicală (...) Starmer trebuie creditat cu reintroducerea partidului laburist în mainstream (după perioada Corbyn – n.r.). L-a curățat de antisemitism, l-a dat afară pe Corbyn și a instalat-o pe Rachel Reeves, un om serios, pe poziția de cancelar (ministru de finanțe – n.r.) din umbră. Conservatorii și-au pierdut dreptul de a conduce, acum este rândul Labour”, consideră jurnaliștii britanici.
Verdictul Financial Times este și mai dur: „Niciun alt guvern nu a lăsat treburile interne într-o situație la fel de disperată. Atât creșterea economică, cât și salariile reale s-au situat sub evoluția lor istorică. Povara fiscală a atins un record post–1945 și datoria publică este la cel mai înalt nivel din ultimii 60 de ani. În ciuda acestui fapt, serviciile publice sunt un dezastru. iar în domeniul apărării suntem la pământ”, consemnează boardul editorial al publicației.
Va fi mai bine sub Labour? Noul regim se arată destul de zgârcit cu promisiunile. Zilele în care laburiștii promiteau o cvasi-revoluție cu naționalizări pe bandă rulantă aparțin perioadei Corbyn și par să se fi încheiat definitiv. Keir Starmer și mâna sa dreaptă în plan economic, Rachel Reeves, s-au străduit din răsputeri să scape de imaginea conform căreia Labour lasă în urmă doar praf și pulbere. Un slogan rămas de pe vremea lui Margaret Thatcher, conceput de Agenția de Publicitate Saatchi and Saatchi, care încă dă târcoale stângii, spune că „Labour isn’t working” („Labour nu funcționează”). Nu-i ușor să scapi de un asemenea complex nici atunci când conservatorii au reușit să dezamăgească pe toată lumea. Platforma-program este destul de prudentă și ar putea să aparțină lejer oricărui partid de centru. Laburiștii de astăzi încearcă să-i emuleze pe cei din 1997, când, sub conducerea lui Tony Blair, partidul era considerat un prieten al sectorului privat. Excepția o face proiectul pe cât de generos, pe atât de confuz, potrivit căruia statul va înființa o companie energetică cu profil verde, de natură să aducă numai bine tuturor, de la consumatorii care se aleg cu facturi mai reduse și până la impactul asupra mediului.
Promisiuni sau nu, esențial este și ce rămâne nespus, atât la laburiști, cât și la conservatori. Astfel, potrivit unui think tank respectat, ambele par angrenate într-o „conspirație a tăcerii”. Sau „minciună prin omisiune”, cum s-ar spune pe românește. Spre deosebire de România, platformele-program sau așa-numitele „manifeste” sunt luate mult mai în serios, cel puțin sub aspectul principalelor prevederi. Ce lipsește din tabloul macroeconomic, potrivit IFS (Institute for Fiscal Studies) sunt câteva zeci de miliarde de lire, fie în taxe și impozite noi, fie în măsuri de austeritate suplimentare.
Cert este că în timp ce Europa a virat către dreapta populistă sau către blocaje la guvernare, Marea Britanie are un guvern de centru stânga cu o majoritate stabilă. //
