De același autor
„Boris este o specie în sine – opusul unui stereotip, excepția care confirmă regula. Supraponderal și cu pielea ca de gâscă, poți să-l iei ca antiteză la bărbații de vis din reclame. Îți lasă impresia unui «coș de rufe uman» care deseori uită să treacă pe la duș. Și totuși, femeile îl adoră! Vezi cum unele, altfel absolut serioase, se roagă de el ca să le dea autografe pe dessouri (...)“.
Într-adevăr, Alexander Boris de Pfeffel Johnson nu prea corespunde idealului de frumusețe masculină, indiferent de gusturi, de cultură sau de continente. Părul de un blond platinat pe care-l întâlnești mai degrabă la un albinos decât la un nordic, nu te duce cu gândul la Brad Pitt sau la vreun alt sex symbol. Din acest punct de vedere, descrierea de mai sus nu este subiectivă. Îi aparține Soniei Purnell și este desprinsă din Just Boris: a tale of blonde ambition (Boris și atât: o poveste despre ambiția blondă), biografia neautorizată și publicată în 2011 a celui care pe atunci era primar al Londrei. La vremea respectivă, lucrarea amplă și minunțios documentată s-a bucurat de recenzii favorabile și s-a vândut bine. Astăzi, atât presa, cât și publicul o redescoperă, având în vedere noua calitate a subiectului, și anume, cea de prim-ministru al Marii Britanii. Dar poate mai important, și aici mă refer în primul rând la domni, ne ajută să descoperim secretul secretelor: cum poți să răscolești sufletul atâtor femei când arăți ca un “coș de rufe uman”! Nu în ultimul rând, biografia ne ajută să aflăm cum poți să faci greșeli și gafe pe bandă rulantă, să minți continuu, să fii amoral cu nonșalanță sau uluitor de incompetent și totuși să ți se ierte orice de fiecare dată, întotdeauna pe bani frumoși.
“Boris și atât”
“Just Boris”, adică “Doar Boris” sau “Boris și atât” este poate cel mai sugestiv titlu posibil. Lui Boris Johnson i se spune “Boris”. Ține mai mult de notorietate decât de familiaritate. Plus că într-un fel sună când fanii scandează pe stradă “Boris” și cu totul altfel dacă ar striga “domnul Johnson”. Oricum, apelativul “domnule Johnson” este deja luat. L-au rezervat rivalii politici care îl folosesc peiorativ. Nu chiar toți, doar cei de moarte. În campania pentru primăria Londrei din 2008, atunci când primarul în funcție, laburistul Ken Livingstone, și-a dat seama că ar putea să piardă în fața lui Boris, s-a hotărât să i se adreseze cu “domnul Johnson”. De pe-o zi pe alta, s-a hotărât chiar implementarea apelativului la nivelul întregului partid laburist. A fost, desigur, o măsură nenaturală, născuta din frustrare și venită oricum cu peste zece ani întârziere. Până la urmă, tot “Boris” l-a bătut pe Livingstone.
Made în Eton
Chiar dacă povestirea lui Purnell se încheie în urmă cu opt ani, aventurile ulterioare ale personajului principal s-au păstrat în același registru și n-au fost surprinzătoare. Nici la nivel personal și cu atât mai puțin în ceea ce privește cariera politică: „Băiatul ăsta o să ajungă prim-ministru“ a fost verdictul lui Sir Brian Jenks, al patrulea baronet al familiei nobiliare cu același nume. Se întâmpla la sfârșitul anilor ‘70 pe când Boris era un adolescent care-și măsura calitățile de orator cu ceilalți colegi din clubul de dezbatere al liceului de elită Eton. Aici se impune o precizare. Spre deosebire de alte țări, în Anglia termenul de „elită“ nu coincide cu vârful piramidei meritocratice. Nu acolo găsești elitele dacă te uiți după ele. Le găsești cu precădere la Eton și Harrow, celebrele boarding schools („licee cu internat“ – n.r.) pentru care originile aristocratice ale elevului sau cel puțin anvergura familiei reprezintă principalele criterii de selecție. Peste secole, instituția de tradiție a livrat Regatului Unit lideri politici pe bandă rulantă, din care 20 de prim-miniștri, și a revopsit cu vigilență liniile de demarcație socială atunci când începeau să fie scorojite de modernitate. Ca să rezum: un etonian tradițional te privește cu dispreț. Un etonian emancipat te privește cu milă. Boris face parte din prima categorie, deși trece drept populist. Spre meritul lui, a devenit unul dintre cei 13 King’s Scholars, adică s-a bucurat de o bursă, chiar dacă a fost ultimul peste linie, adică al treisprezecelea. Orice părinte ar fi sărit în sus de bucurie! Nu însă și Stanley, tatăl lui Boris. Pentru el momentul a fost neplăcut. La Eton, bursierii erau „săracii“ școlii și tratați în consecință de către colegi. Asta fără să mai punem la socoteală stigma socială pe viață. Insultele din liceu nu se uită și, vorba aceea, mai rău decât „sărac“ nu există. De atunci s-au scurs decenii bune, dar Stanley și-a păstrat irascibilitatea pe marginea subiectului: „Bursa (lui Boris – n.r.) a fost o chestiune de onoare. Bineînțeles că ne puteam permite taxa de școlarizare!“.
Injecția de adrenalină
Cum unii îl vedeau premier încă din liceu, cam la fel l-au primit și conservatorii cu brațele deschise în 1999. Chiar dacă abia făcea primii pași în politică, Boris era deja o vedetă. După victoria răsunătoare a laburiștilor din 1997, partidul conservator se afla în derivă. Tories erau parcă din altă epocă, nu se mai potriveau cu timpurile și nu-și mai găseau drumul. Le-a luat 13 ani ca să se pună pe picioare. Johnson a fost deopotrivă pată de culoare și injecție de adrenalină. Nu în ultimul rând, Boris Johnson a devenit indispensabil în marile bătălii electorale, având în vedere că este de la distanță cel mai popular Tory. Culmea, a rămas îndrăgit chiar și în cele mai dificile momente ale carierei sale politice.
Pe băncile Tory și-a regăsit colegi de la Eton și Oxford, printre care și David Cameron, eternul sau competitor. Spre deosebire de Cameron, Boris a studiat „clasice“ la Balliol College (Oxford) sau „the Greats“, cum le mai spun englezii. Absolventul este cursiv în latină și greaca veche, în istorie și cultura universală, retorică și filologie, așa ca nu poate fi decât „great“. O facultate ideală pentru o carieră academică. Aspirațiile lui Boris erau însă cu totul altele. A intrat la Balliol cu două obiective și le-a bifat pe ambele: să ajungă președintele Uniunii Studenților și să se însoare.
Pentru primul i-au trebuit doi ani, având în vedere că imaginea de tânăr thatcherist n-a prins la electoratul studențesc. În epoca post-punk dominată vestimentar, dar mai ales ca atitudine de trupe precum The Smiths, stilul de excentric englez prăfuit al lui Boris, cu pantaloni boțiți din catifea reiată și care bombănea fraze bizar de prețioase pentru vârsta lui nu era chiar ultimul răcnet. „Era ridicol, dar oarecum simpatic și privit ca inofensiv pentru că-i făcea pe oameni să râdă“, ni-l descrie autoarea. Genealogia lui de un exotism rar întâlnit la un englez cu părul blond platinat l-ar fi ajutat. Povestea chiar merită amintită. Stră-străbunicul lui Boris a fost omul politic turc Ali Kemal, anglofil liberal și ministru de Interne în ultimele zile ale Imperiului Otoman. Era în conflict deschis cu naționaliștii lui Kemal Atatürk. Pe deasupra, ca ministru de Interne a luat câteva măsuri prin care l-a scos practic în afara legii pe cel care avea să devină „părintele Turciei moderne“. Pentru asta a plătit cu viața. Și nu oricum. Atatürk și-a ținut minte rivalii după preluarea puterii în 1922. În timp ce se afla la bărbierul de la Cercle d’Orient din Istanbul, a fost luat pe sus de o bandă de naționaliști. L-au dus într-o parte mai ferită a orașului, l-au declarat trădător și l-au linșat. Mai precis, au sărit pe el cu bâte, pietre și cuțite, după care l-au spânzurat. Ca un ultim omagiu, “executorii sentinței” l-au tranșat în mai multe bucăți pe care le-au îndesat într-o scorbură de copac. Așa s-a transmis povestea. Soarta stră-străbunicului său a lăsat urme adânci asupra modului în care Boris se raportează la oameni, la politică și la viață în general. A înțeles că, dacă „o ții p-a ta până în pânzele albe“, poți să ajungi rău. Evită pe cât posibil confruntările directe și preferă tehnici subtile și manevre de culise.
Al doilea obiectiv a fost mult mai ușor de realizat. În 1987, la vârsta de 23 de ani, s-a însurat cu Allegra Mostyn-Owen, cea mai râvnită studentă de la Oxford. Inițial steaua Allegrei strălucea mult mai puternic decât cea a lui Boris. Apăruse pe coperta revistei Tatler, se trăgea dintr-o familie cu un pedigree impresionant, avea vederi de centru stânga și o aură glacială care descuraja pețitorii. Cei respinși i-au pus porecla de “Ice Maiden” (“fecioara de gheață” – n.r), alții, mai răutăcioși, au rebotezat-o “Ms. Allergic Mostyn-Owen” în Cherwell, revista universității. Boris a cucerit-o rapid și a eclipsat-o la fel de rapid ca anvergura sociala. De fapt, de la momentul logodnei și până astăzi, steaua ei tot apune. După facultate a încercat jurnalismul dar, spre deosebire de Boris, nu s-a adaptat mediului contondent și supercompetitiv. Nu a putut să treacă nici peste divorțul din 1993 și mărturisea, ani buni mai târziu, că încă îl mai iubește pe Boris. În 2010, la 45 de ani, a încercat să-și refacă viața alături de un programator din Pakistan, cu 23 de ani mai tânăr.
„Să fii orice pentru oricine“
Să ne-ntoarcem la prima cursă pentru președinția Uniunii Studențești. Înfrângerea a fost pe cât de dureroasă, pe atât de valoroasă ca experiență. Un veritabil moment formator în care Boris și-a dat seama că ideologia nu face decât să-ți complice viața. A învățat să nu-și mai expună convingerile și a îmbrățișat stilul cameleonic pe care a l-a tot perfecționat în timp. „Să fii orice pentru oricine“ a devenit noul credo care l-a plasat în cele din urmă în fruntea studenților de la Oxford. „Habar n-aveam că Boris era conservator. Dimpotrivă, dacă m-ai fi întrebat atunci ți-aș fi zis că face parte din alianța SDP/Liberală [„Social Democratic Party“ a fost rodul unei disidențe laburiste din anii 80 – n.r.]“ își aduce aminte editorul politic de la BBC Nick Robbins, fost șef al Oxford University Conservative Association.
7 zile în City-ul londonez
Dacă pentru Allegra experiența în presă a fost demobilizatoare, lui Boris i-a venit mănușă. Pe drumul spre jurnalism s-a oprit puțin în City în speranța că o să facă bani repede. Diploma de Oxford i-a convins pe cei de la LEK Consulting, o prestigioasă și exigentă companie de consultanță în management, să-i dea o șansă. A rezistat șapte zile. Episodul este relevant pentru că ne dă măsura disprețului pe care Boris îl nutrește față de detalii, disciplină și mai ales față de cifre. „Am încercat, recunosc, dar tot n-am putut să mă uit la proiecții de costuri fără să mă ia somnul.“ Sinceritatea merită toată aprecierea, dar când se pune problema de costuri care afectează bugetul public, Boris este deopotrivă pafarist și mincinos. În cursa pentru Primăria Londrei, s-a bătut cu pumnul în piept că are un plan-minune prin care o să introducă o nouă flotă de autobuze tip routmaster care n-o să coste mai nimic. Cifra fluturată era de opt milioane de lire. Ceva, ceva știa Boris. Era într-adevăr vorba despre niște milioane, doar că nu erau 8, ci erau peste 100. A ținut-o morțiș pe-a lui până când a recunoscut în fața jurnalistului Andrew Neill că, de fapt, habar nu are. Ca o coincidență, la 11 ani distanță, același Andrew Neil l-a demascat din nou în urmă cu doar câteva săptămâni, în timpul campaniei pentru fotoliul de premier. După câteva eschive care s-au vrut simpatice, a recunoscut că nu știe ce prevede un paragraf esențial din acordul pe care-l prezintă ca soluție miracol la „No deal Brexit“. Și atunci, și acum, Boris s-a făcut de râs. A contat? Nici vorbă! În 2008 a fost ales primar al Londrei și în 2019 a ajuns prim-ministru.
Jurnalismul, o anticameră a politicii
După incursiunea-fulger în City, eroul nostru a plutit pe aripile relațiilor de familie până în redacția celui mai prestigios cotidian britanic. Să fii luat în probe la The Times ca proaspăt absolvent este mai mult decât un privilegiu. Cei mai mulți nici nu îndrăznesc să viseze la așa ceva. Boris nu s-a lăsat copleșit de solemnitatea momentului. Ca un băiat îndrăznet și sigur pe el ce se afla, a încercat să „schimbe lumea“ din prima. Adică să rescrie dintr-un foc normele de etică și pe cele profesionale. Mai exact, a inventat un citat și a greșit în mod jenant o perioadă istorică. Pentru efect, a introdus ambele „inovații“ în același material. Editorul de la The Times, mai de modă veche și refractar la asemenea „inovații“, l-a dat afară urgent. Pentru ziar momentul a fost dificil: articolul era atât de captivant încât a fost plasat pe prima pagină. Reculul reputațional a fost pe măsură. Apropos de legături de familie, Boris s-a gândit că dacă tot inventează citate, ar fi mai prudent să i le bage în gura unei rude. George Lucas, un istoric de la Balliol College, alma mater-ul lui Boris, era chiar nașul lui. “Mă doare sufletul că sunt nevoit să deraiez cariera unui tânăr jurnalist (cu atât mai mult cu cât mi-e și nepot) dar totuși…” îi scria Lucas editorului The Times la acea vreme.
O asemenea tinichea ar atârna greu de coada oricărui jurnalist, chiar și începător. Din păcate pentru ei, nu pe toți îi cheamă Boris Johnson. La scurt timp după frauda editorială de la The Times, Boris a pășit apăsat în redacția Daily Telegraph. Oficiosul conservator era condus la vremea aceea de marele istoric Max Hastings și deținut de controversatul om de afaceri canadian Conrad Black. Boris i-a cucerit pe amândoi în timp record. Pe Hastings îl știa de la Oxford. Cu un an în urmă, în 1986, îl invitase la o dezbatere organizată de Uniunea Studenților. „Să fim sinceri: mi-am dat seama atunci [în cadrul dezbaterii – n.r.] că această formă nedefinită de carne albă și crudă [„imatură“, „lipsită de experiență“ – n.r.], îmbrăcată în frac, avea un impact mult mai mare asupra publicului decât aveam eu“ și-l amintește Hastings pe studentul Boris. În mod clar, „forma nedefinită de carne albă“ nu l-a lăsat indiferent. Era perioada în care Telegraph încuraja spiritul excentric, așa că Boris se simțea ca peștele în apă. Prin stilul spumos, plin de umor și de expresii englezești arhaice și deseori intraductibile, așezate într-un chenar de analogii istorice sau mitologice, plus citatele obligatorii în latină, s-a făcut repede remarcat. Scriitura lui Boris este extensia firească a bombănelilor prețios-simpatice care l-au consacrat în plan retoric. Mă rog, „retoric“ este un fel de-a spune. Probabil că orice profesor de retorică l-ar scoate din clasă în șuturi, având în vedere aparenta incoerență onomatopeică. Pe de altă parte, Boris a ajuns „pe vorbe“ mai departe decât orice profesor de retorică. Deocamdată, viața i-a dat dreptate lui.
Max Hastings l-a primit la Telegraph cu brațele deschise și din acel moment cariera lui Boris a intrat pe sens unic. Pe Hastings a reușit să-l „bage în buzunar“ rapid: îi ierta orice. Cel mai bun exemplu este scandalul „Guppygate“. Boris are foarte puțini prieteni, dar pentru cei pe care-i are este dispus să facă multe. Unul din ei este Charles Spencer, fratele regretatei prințese Diana. Din fericire pentru familia Spencer, Charles nu i-a cerut lui Boris nimic reprobabil. Asta era specialitatea celuilalt prieten, Darius Guppy. Guppy, o beizadea de origine anglo-iraniană, și-a urmat vocația de golan versat descoperită la Eton și la Oxford și s-a transformat în escroc internațional. În 1990 a înscenat un jaf de bijuterii la New York cu scopul de a obține 1,8 milioane de lire de la firma de asigurari Lloyds of London. Totul a mers șnur până când a intrat pe fir un reporter de la revista News of the World. Guppy n-a stat mult pe gânduri și a hotărât să trimită peste el (ziaristul Stuart Collier – n.r.) niște bătăuși. Pentru că nu-i știa adresa, a sunat la Bruxelles după Boris ca să-l ajute cu informația. A urmat o convorbire telefonică uluitoare care, spre ghinionul celor doi, a fost înregistrată chiar de complicele lui Guppy în sceneta jafului de bijuterii. Proaspătul corespondent al Telegraph în capitala europeană (Boris avea 26 de ani la vremea aceea) era deja în temă cu planurile lui Guppy. Avea totuși o reținere. N-ar fi vrut ca ținta atacului, ziaristul Stuart Collier, să rămână schilodit sau, cine știe, poate mai rău. „Dacă o să-l rănești, o să fiu extrem de supărat pe tine (...) cât de tare vrei să-l bați (...) chiar vreau să știu“, întreba Boris. Darius „Darry“ Guppy încerca să-l liniștească: „poate două vânătăi, poate o coastă fisurată (...) nu se pune problema de mână ruptă sau de picior rupt... chestii pe care le mai pățești la rugby, atâta tot“. În ultimă instanță, Boris s-a liniștit: „Ok, Darry. Ți-am promis că rezolv și o s-o rezolv [aflarea adresei – n.r.]. Nu-ți fă probleme!“. Din fericire, atacul n-a mai avut loc. În 2003 Darius Guppy a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru frauda cu pricina. Vechiul său prieten nu l-a trădat, ba, dimpotrivă, i-a luat apărarea în paginile Daily Telegraph. Guppy ar fi de o „inteligență contemplativă și ascetică“ și „trăiește după propriul cod Homeric al onoarei, al loialității și al răzbunării“.
Spuneam că șeful lui Boris, editorul Daily Telegraph Max Hastings, îi ierta tânărului său protejat orice. S-a mulțumit cu explicațiile lui Boris. „A fost o poticneală de cuvinte: loialitate... n-am avut niciodată intenția... prieten vechi... n-am întreprins nimic... neînțelegere. N-am văzut în el un complice de gangster, așa că i-am tras o săpuneală și l-am trimis înapoi la Bruxelles“, își amintește Hastings. Oamenii își mai schimbă însă părerea, uneori chiar radical. Într-un editorial publicat recent în The Guardian, Max Hastings îl face pe Boris “laș, mincinos, lipsit de demnitate” și predispus la șantaj.
Editorul emblemei conservatoare
Conrad Black, deținătorul trustului de presă Hollinger, din care făceau parte The Daily Telegraph și The Spectator, a fost la rândul său atât de mărinimos cu Boris de parcă ar fi vrut să-l adopte. În 1999 i-a dat pe mână revista Spectator, port-drapelul presei conservatoare britanice. I-a cerut în schimb să se concentreze pe publicație și să-și pună-n cui ambițiile politice. Boris a primit bucuros și a făcut exact invers. Black a aflat din presă că editorul - minune de la Spectator urmează să candideze pentru un loc în Parlament, așa că l-a chemat furios la ordine. Magnatul de presă a intrat cu o falcă în cer și cu una în pământ în discuția cu cel pe care deja îl credea „din cale afară de duplicitar“. A ieșit cu altă impresie: „Boris a fost și este un mare talent și este de asemenea un om foarte simpatic. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este să scăpăm de el“. Astfel, Boris și-a păstrat slujba de editor la Spectator, fotoliul de parlamentar plus editorialul săptămânal la The Telegraph. Pe deasupra, era invitat permanent plătit la „Have I got news for you“, o emisiune săptămânală la BBC și avea propria rubrică auto în revista GQ. Mai contează că le-a promis și alegătorilor din Henley upon Thames, circumscripția lui electorală, că o să renunțe la Spectator ca să se ocupe doar de ei? Nici vorbă! L-au iubit necondiționat din prima clipă. Mai exact, din momentul în care Boris și-a amintit că trebuie să depună dosarul de candidat. Adică la două săptămâni după termenul limită. Asta à propos de marotele de tip „parlamentarul nostru este angajatul nostru“, „responsabilizarea politicianului“, „respectul față de cetățean“ etc., etc.
Incursiunile amoroase
Nicio schiță biografică n-ar fi de luat în serios dacă nu s-ar pomeni și femeile din viața lui Boris. Poate că nu este el leit Rudolf Valentino dar cu Don Juan poate să se măsoare la orice oră. La un moment dat îi mărturisea unui prieten, în timp ce-și vizita electoratul din Henley, că are nevoie de cât mai multe amante pentru că…ma rog, citatul este mult prea scârbos. Are legatura cu arsenalul reproductiv, să zicem. Omul vorbea serios. Într-o perioadă a făcut chiar slalom zilnic între soție și două amante. “Satirism” era diagnosticul tabloidului Daily Mail care scria despre “porniri sexuale ieșite din comun”. Presa de bulevard ținea evidența incursiunilor amoroase ale lui Boris, pe bicicletă, de la o amantă la alta, uneori într-un interval de nici două ceasuri. Avea o slăbiciune pentru femei care-i erau subordinate din punct de vedere profesional, direct sau indirect. Nu degeaba The Spectator, revista pe care a condus-o, s-a transformat in “The Sextator”, porecla de care a scăpat greu. Petronella Wyatt, o fostă colaboratoare și potrivit apropiaților “una din marile sale iubiri”, era pe cale să-i ofere chiar doi copii. Împrejurările în care l-a pierdut pe primul au rămas neclare. În cazul celui de-al doilea a fost vorba despre un avort. Gurile rele reflectate în presa vremii, spun că Boris n-a vrut nicicum să suporte costul intervenției, respectiv 1500 de lire, pe motiv că era prea scump. Varianta nu e credibilă. Mult mai credibile sunt zvonurile potrivit cărora Boris i-ar fi spus Petronellei că “nu-și mai permite încă un copil”, tot din motive de ordin financiar. Adică al cincelea după cei patru copii pe care-i are cu Marina. Parfumul de credibilitate vine de la obsesia lui Boris față de tot ce înseamnă bani, una din trăsăturile marcante a dinastiei Johnson, întâlnită mai cu seama la el, la Stanley și la Rachel (tatăl și respectiv sora – n.r). Este greu de spus câte nimfe au fost prinse de “faunul” platinat, câte l-au prins pe el sau care sunt roadele acestor “după-amieze” (“După-amiaza unui faun” de Stephane Mallarme – n.r). Cert este că Boris are cel puțin o fiica din flori și în total “între cinci și șase copii”, cum spunea deunăzi Emma Bartnett de la BBC Radio 5Live.
Fără glorie, toate cele de mai sus n-ar fi fost posibile. Cum altfel să fi scăpat basma curată din atâtea aventuri și să ajungă primul ministru al Marii Britanii?! Răspunsul îl găsim…în capitala Europei.
Rinocerizarea lui Boris în capitala Europei
Ca orice antieuropean care se respectă, Boris Johnson a profitat enorm de pe urma Bruxellesului. La fel cum Nigel Farage s-a îmbogățit din salariul de europarlamentar, Boris Johnson a fost crescut și educat pe bani europeni: „Pentru Boris, acesta a fost locul unde a reușit să se impună la nivel academic, unde mama lui a suferit o cădere nervoasă și unde părinții lui s-au despărțit; unde și-a făcut un nume în jurnalism (...) și unde i s-a născut primul copil. Aici a stat alături de familie timp de șase ani“.
Stanley Johnson, tatăl actualului premier, a devenit, la scurt timp după cooptarea Regatului Unit în Comunitatea Europeană, unul dintre primii înalți funcționari britanici ai Comisiei Europene. Aceeași instituție pe care Boris punea tunurile, șaisprezece ani mai târziu. De data aceasta, în calitate de corespondent al Daily Telegraph în capitala europeană. Puțini știu că euroscepticismul britanic sau, mai bine zis, „englez“, în forma actuală, este de fapt opera lui Boris Johnson. O recunoaște chiar Nigel Farage, un veteran al tranșeelor anti-Bruxelles, fie ele și ticsite cu bani sau cu alte beneficii. Boris a transformat euroscepticismul din discuții răzlete, purtate pe la colturi, într-un curent de opinie, consideră Farage. Acesta este și motivul pentru care vede în premierul Boris Johnson un potențial aliat.
Interesant este însă cum i-a reușit. În primul rând, Boris nu dădea doi bani pe normele jurnalistice. Fura cu nerușinare subiecte de la alți reporteri și le folosea cum îl tăia capul. Corespondențele erau de fapt editoriale extrem de spumoase și de bine scrise, dar deseori n-aveau legătură cu realitatea. Ce-i drept, vorbim despre o perioadă în care presa scrisă era... citită. Astăzi, mulți nu citesc nici titlul până la capăt, cu atât mai puțin articolul. La sfârșitul anilor ‘80 puteai să te faci remarcat ca ziarist.
Un pionier al fake-news-urilor
Materialele lui Boris l-au transformat rapid în vedetă. Printre cititorii săi fideli se număra și Margaret Thatcher. Era atât de influent încât Foreign Office a pus pe picioare așa-numita „Boris Unit“, un grup de lucru care încerca să desfacă nefăcutele tânărului jurnalist. Mandarinii de la Externe nu s-au plictisit. În 1992, la doar 28 de ani, Boris a dat nas cu istoria. „Planul lui Delors de dominație a Europei“ titra Sunday Telegraph sub semnătura lui. Potrivit unor surse de la Bruxelles citate de Boris și care erau fictive, președintele Comisiei Europene de la vremea aceea, francezul Jacques Delors, avea de gând să elimine sistemul de președinție rotativă. Astfel, rolul statelor mici ar fi rămas doar unul de decor. Pe deasupra, monstruoasa construcție europeană le-ar fi erodat serios din suveranitate.
Materialul mincinos a venit pe fondul plebiscitului de care se pregăteau danezii în vederea ratificării Tratatului de la Maastricht. Sondajele dădeau câștig de cauză campaniei pro-Maastricht, dar marja era modestă. Pentru susținătorii „Nej“ („Nu“ sau anti-Maastricht – n.r.), articolul din Telegraph a fost mană cerească. L-au preluat ca manifest și au reușit să respingă la urne tratatul. Spre satisfacția lui Boris, undele de șoc s-au resimțit pe întreg continentul. Zece ani mai târziu, în paginile aceluiași ziar, se declara mândru de ispravă.
În contextul actual, episodul Danemarca poate fi interpretat și altfel: Boris Johnson a făcut pionierat în materie de fake news. Tehnica folosită a fost la fel de „fake“. Boris a rescris de fapt un articol banal din The Guardian publicat cu doar câteva zile înainte, pe care l-a dopat cu minciuni până l-a adus la o formă bombastică. „N-am nimic personal cu el, cu familia lui mă înțeleg chiar bine. Dar ca ziarist este absolut iresponsabil și inventează știri“, mărturisește John Palmer, autorul materialului „original“ și fost șef al biroului The Guardian de la Bruxelles.
Astăzi, Boris trebuie să gestioneze ruperea Marii Britanii de Uniunea Europeană. La ce ne putem aștepta din partea lui? Aventurile amintite mai sus, precum și multe altele surprinse de Sonia Purnell în Just Boris: a tale of blonde ambition, lucrare din 2011, ne ajută oarecum să ne familiarizăm cu personajul. Cert este că Alexander Boris de Pfeffel Johnson este omul căruia i se iartă orice. Cel puțin până acum. Vorba aceea, doar el a propagat cel mai grosolan neadevăr din campania premergătoare referendumului in/out din 2016, când spunea că imediat după Brexit o să curgă 350 de milioane de lire săptămânal la NHS (sistemul național de sănătate – n.r.). Ca pedeapsă, a ajuns prim-ministru.
N-am apucat să insist asupra umorului care l-a scos din nenumărate încurcături. Închei cu o mostră de umor Johnsonian așa cum este redată chiar de catre eroul nostru. Este o amintire dintr-o vacanta la Nethercote, ferma familiei din Somerset, în Sud-Vestul Angliei. Ani de frageda copilărie, pe cand Boris era înca “Al”. După o partidă de vânătoare, cei mici s-au ales cu o parte din trofeu: inima cerbului răpus, proaspăt smulsă din piept. “Avem inima! Avem inima!” urlau de fericire. Au dat buzna în casă cu organul pulsând în mână. “Am luat niște făină și ne-am apucat imediat să-l gătim. A doua zi, guvernanta noastra germană și-a dat demisia.” Cum să nu-l iubești?!
