Cum treci peste un eşec colosal: reţeta Hillary

Fiecare procesează eșecul în felul său. Da­că ai un psihic foarte robust, treci peste el rapid. Dacă nu, poți să te apuci de sport. Sau, dimpotrivă, de ciocolată. Unii preferă alcoolul. Când eșecul se transformă în tra­u­­mă, e bine să te duci la doctor pentru me­dicație sau terapie. Sau pentru ambele.

După toate aparenţele, Hillary Clin­ton face parte din prima ca­tegorie, a celor rezistenți! What Happened, volumul auto­bio­gra­fic lansat recent, îți lasă im­pre­sia asta încă din primele pagini. A depășit cu bine momentul pierderii alegerilor pre­zi­dențiale din 2016. Bineînțeles, sprijinul unei familii unite și împlinite a fost esen­țial. N-a ocolit nici alcoolul, însă doar oca­zional, și nu că să-și înece amarul, ci ca să se bucure în tihnă de un vin bun. Aces­tea fiind spuse, nu trebuie subestimat ro­lul unor anumite activități sau preocupări cu puternic efect terapeutic. Nu este vorba despre rețete secrete sau esoterice care-ți oferă imunitate la șocurile vieții. Nici vorbă. Atâta doar că foarte puțini au acces la ele.

„În august 2016, am cumpărat casa de lân­gă noi: un ranch clasic care ne-a plă­cut dintotdeauna. În spate are o curte ca­re se învecinează cu a noastră. Ideea era să avem spațiu pentru Chelsea, Marc, cei mici, pentru familiile fraților și pentru prieteni. În plus, recunosc că m-am lăsat dusă de val și deja mă gândeam la unde cazez întreaga echipă care însoțește un președinte. În cursul lunilor septembrie și octombrie ne-am ocupat discret de ame­najări, dar, având în vedere cam­pania electorală, nu prea am avut timp. Acum aveam la dispoziție tot timpul din lume.“

Ai zice că Hillary vede partea plină a pa­ha­ru­lui, atributul optimistului incurabil. Fa­nii lui Donald Trump poate chiar sunt ten­tați să-i bată obrazul pentru că nu i-a mul­țumit noului președinte. În fond, i-a luat după umeri atâtea griji: nu mai trebuie să se ocupe de cazarea staffului, plus că are timp berechet pentru renovări.

Lăsând ironia la o parte, aceasta este doar o mostră din atitudinea care a costat-o pe Hillary alegerile. Mai urmează și altele, cum ar fi, de exemplu, preambulul la de­pu­nerea candidaturii: „N-a existat un anu­me moment dramatic în care să fi spus: M-am decis! Bill și cu mine am în­cheiat 2015 cu o vacanță în Republica Do­minicană, la casa minunată a prietenilor noștri Oscar și Annette de la Renta. Am înotat, am mâncat bine, am jucat cărți și ne-am gândit la viitor. Imediat cum m-am întors, eram pregătită să candidez“.

Sinceritatea și dezinvoltura nu-i caracterizează pe oamenii politici și, sub acest aspect, Hillary me­rită toată aprecierea. Pentru cea care trebuia să poarte stindardul stângii liberale în America este totuși prea mult. Familia Clinton a fost asociată ire­me­diabil cu ideea de „privilegiați ai sis­te­mului“ sau chiar de „profitori“. Și nu de ieri, de azi, ci încă de pe vremea celui de-al doilea mandat al lui Bill Clinton. Aici nu este vorba despre tonele de minciuni sau fantezii pe care tabăra adversă le-a îm­prăș­tiat dintotdeauna și mai cu seamă în tim­pul campaniei. Chestiuni dintr-un reper­to­riu de tip „Hillary Clinton fură bani de la Departamentul de Stat“ sau „Chelsea Clin­ton și-a făcut nunta pe banii Clinton Foun­dation și a deturnat astfel fondurile pentru copiii bolnavi din Africa“. Tor­na­da de aberații propagată cu sprijin rusesc a avut un rol esențial în cursa pentru Casa Albă. Nu a fost însă determinantă la votul propriu zis. Nici Hillary nu crede asta. Aici vorbim despre disprețul oamenilor față de o anumită atitudine, ceva greu de surprins în statistici.

„Când sunt la New York și am nevoie de ajutor cu make-up-ul, mă duc la Melissa Silver (...) mi-a fost recomandată de Anna Wintour de la Vogue după ce m-a vă­zut la un eveniment și și-a dat seama că am o problemă.“

Probabil că americanii nu-și doresc un pre­ședinte care să adopte stilul și estetica pro­movate de Jeremy Corbyn, liderul La­bour, respectiv trening de căpșunar asor­tat cu o pungă de la Tesco (lanţ de sup­er­market britanic). Dar cu siguranță că nici numărul femeilor care o sună pe Anna Wintour atunci când se nimeresc la ra­io­nul de cosmetice de la Wal-Mart nu e prea mare. Pare o abordare proletcultistă, însă realitățile politice ale momentului o impun. Să nu uităm că parcursul spec­ta­culos al lui Bernie Sanders în alegerile pre­liminare din cadrul Partidului Democrat a venit ca reacție de respingere la lideri pre­cum Hillary Clinton. Peste ocean s-a în­tâmplat același lucru. Ascensiunea lui Je­remy Corbyn, cel care, potrivit criticilor, i-a transformat pe laburiști într-o „sectă maoistă“, este construită pe premise si­milare. Pentru noua generație de activiști Labour, până și fostul lider Ed Milliband, supranumit și „Red Ed“, era prea de dreapta.

Cu mici excepții, elitele pro^­gre­siste au pierdut de mult legătura cu electoratul. Unii chiar și cu realitatea. „Aristocrația libe­ra­lă“ din ultimele două decenii, reprezentată de soții Clinton, de Tony Blair sau de alte vedere milionare, și-a pro­pus să salveze lumea cu o singură con­diție: s-o facă dintr-un avion privat. Au dus grija țărilor subdezvoltate și au ig­no­rat tensiunile acumulate în propria lor țară. Au hrănit săracii din Rwanda, dar i-au ignorat pe dezadaptații și șomerii din Pennsylvania sau West Virginia. Ce-i drept, spre deosebire de Blair, nici Hillary și nici Bill nu au ajuns să ofere consultanță dic­tatorilor. Probabil că nici n-or s-o facă. Însă, dincolo de asta, puține au fost oca­ziile lucrative pe care să le fi ratat: „Doar pentru că alți foști oficiali primesc sume mari ca să țină un discurs nu înseamnă că și eu trebuia să fac la fel. Mai ales după criza financiară din 2008-2009, as­ta nu dădea bine deloc. Trebuia să mă dis­tanțez de orice are legătură cu Wall Street. N-am făcut-o. E vina mea“. La prima vedere, să-ți faci mea culpa în con­di­țiile în care Donald Trump a umplut Ca­sa Albă cu bancheri de pe Wall Street pare ciudat. De la cineva care s-a dedicat în­tot­deauna serviciului public, oamenii au to­tuși alte așteptări. Mai ales în plan moral. În țări precum SUA sau în Vestul Europei, demnitarii se pun pe făcut bani serioși abia după terminarea mandatului. Ceea ce nu înseamnă că acest gen de proiecte per­so­nale le sporește sau le conservă po­pu­la­ri­tatea. Dimpotrivă. Dacă mai au de gând să ceară vreodată votul cuiva, trebuie să cântărească atent lucrurile. Hillary fie n-a gândit așa, fie n-a vrut să renunțe la nimic.

Pentru unii, What Happened ar putea să aducă a CV trimis prea târziu. Adică după da­ta limită, când, oricum, nu mai con­tea­ză. Alții ar putea s-o ia ca pe cuțitul întors în rană. Cu alte cuvinte, după ce au trăit să-l vadă pe Trump președinte, acum vine Hil­la­ry să le spună ce-au pierdut și ce-i aș­teap­tă. Altfel, cum ai putea să-ți explici in­cur­siunile vaste în trecutul personal și pro­fe­sional? Angajamentele civice și so­cia­le nu pot fi contestate, oricum, nu la mo­dul se­rios. Le confirmă decenii întregi de de­di­ca­ție autentică. Cine caută aici ipo­cri­zia n-are cum s-o găsească. Cariera po­li­ti­că a fost în­tr-adevăr marcată de nu­me­roa­se com­pro­misuri, însă ce carieră politică nu e?

De unde vine atunci ani­mo­zi­ta­tea profundă? De unde vine ura? Lui Mary Beard, profesor de literatură clasică la Cam­bridge, atmosfera mitingurilor de campanie ale lui Donald Trump îi su­gerează ceva „aproape medieval“. Ceva ce te duce cu gândul la rugul rezervat vră­ji­toarelor. Lui Hillary îi evocă scena din Game of Thrones, în care fanaticii religioși urlă „Rușine! Rușine!“ cu ocazia umilirii lui Cersei Lannister. În varianta Trump, sloganul se transformă în celebrul „La puș­cărie cu ea!“ sau „Vinovată! Vi­no­va­tă!“. De aici i s-a și tras, crede ea. Scri­soarea fostului șef al FBI, James Comey, că­tre Congresul American, prin care anun­ța redeschiderea investigației pe marginea e-mail-urilor de la Departamentul de Stat, a costat-o alegerile. A schimbat di­na­mica electorală cu doar 11 zile înainte de ziua votului.

Efectul șocului inițial nu trebuie subestimat, fără îndoială. Este însă la fel de posibil ca scrisoarea lui Comey să fi de­clanșat ceva mai profund. Transformarea tuturor suspiciunilor latente față de Hilla­ry Clinton în intenție de vot. Un vot îm­potriva ei.

Să vorbești în termeni categorici despre impactul alegerilor americane de anul tre­cut înseamnă să fii superficial, dacă nu chiar ignorant. Ziua de astăzi nu mai sea­mănă cu cea de ieri și, dacă vrei să fii prudent, pleacă de la premisa că nu știi absolut nimic despre ziua de mâine. Cu alte cuvinte, un fel de impact perpetuu, ca un deget uitat în priză. Un exercițiu mult mai util ar fi să înțelegem cum s-a ajuns aici. În acest demers, Hillary Clinton nu ne ajută. În primul rând, pentru că What Happened seamănă prea mult cu jus­tificările unui premiant atunci când nu se mai alege cu niciun fel de coroniță. Cau­zele eșecului sunt multiple, unele văzute, altele mai puțin evidente. Hillary refuză să privească dincolo de tiparele pe care le stăpânește perfect. Mai merită să facă efor­tul? Probabil că nu. Restul lumii nu poa­te de­cât s-o invidieze, chiar și după eșec. Când refugiul este suficient de confortabil, ră­nile se vindecă mult mai repede.