De același autor
Dacă am putea să punem un șef peste economia globală, pe cine am alege? Ray Dalio? Larry Fink? Warren Buffett? Era o perioadă în care acești „stăpâni ai universului”, cum li se spune pe Wall Street, erau eroii mei. Eram absolut fascinat de „faptele de arme” ale unor superinvestitori ca Paulson sau Buffett și încercam să le înțeleg toate mișcările. Anii însă au trecut și vederile se mai nuanțează în timp. Nu mi-am schimbat în vreun fel părerea despre capacitatea intelectuală formidabilă a celor amintiți. Am ajuns doar să respect și să admir și alte lucruri. Cum ar fi, de exemplu, o familie de căpșunari care muncește din greu și, implicit, știe să-și chivernisească savant orice euro câștigat. Nu cred că există formulă de administrare a banului mai eficientă decât la o familie de căpșunari. Îmi vine în minte o întâmplare petrecută în urmă cu niște ani când, în baza unui pariu, câțiva băieți de la o universitate britanică de prestigiu s-au dus la cules de căpșuni. Câștigătorul era acela cu rezistența cea mai mare. A fost greu de stabilit, având în vedere că niciunul nu a rezistat mai mult de două zile. Faptul că faceau rugby și kajak nu i-a ajutat prea mult. Morala poveștii? Ar trebui introdusă proba de căpșuni la Iron Man? Să mergeți la căpșuni de mici dacă vreți să deveniți zei ai fitnessului? Nu, morala ar fi alta: de banul muncit din greu ții cu dinții. Din acest motiv propunerea mea pentru funcția de șef al economiei globale este familia de căpșunari. O structură bicefală, ceea ce aduce și mai mult echilibru în decizie.
Ar fi fost infinit mai util dacă în locul studenților de la Oxbridge ar fi ieșit la cules bancherii centrali. Cei care dintr-un enter pe tastatură inventează sute de miliarde de dolari, pe care-i varsă mai apoi în piețele financiare. Bani de care beneficiază în primul rând cei puternici și generatori de volume mari, adică exact tipologia „stăpânilor universului” descrisă mai sus. Locuitorii acestor globuri de cristal numite „bănci centrale” mai au și tupeul să critice criptomonedele când ei fac exact același lucru, doar cu un efort mult mai redus: inventează bani fără niciun fel de acoperire. Nu sunt un adept al crypto, dar uneori parcă mă încearcă o anumită simpatie pentru cei care emit astfel de monedă. Mai ales când îi compar cu bancherii centrali.
S-a împământenit deja o explicație în ceea ce privește inflația și anume că banii tipăriți în pandemie sunt de vină pentru scumpiri. Este o teorie perversă și doar parțial adevărată. „Perversă” prin ce implică. Dacă autoritățile n-ar fi dat bani oamenilor închiși în case, azi n-aveam inflație, acesta ar fi mesajul implicit. Adică am fi atins stabilitatea macroeconomică prin canibalism. „Doar parțial adevărată”, pentru că nu ține cont de ceea ce s-a întâmplat până-n pandemie. Între 2016 și 2018 doar BCE (Banca Centrală Europeană – n.r) a aruncat aproape 250 de miliarde de euro în piață. Alte sute de miliarde au venit de la Rezerva Federală și de la Banca Angliei. Vorba aia, în septembrie, după doar două zile de volatilitate, Banca Angliei a emis scurt nu mai puțin de 65 de miliarde de lire ca să salveze fondurile de pensii. De altfel, fragilitatea fondurilor de pensii este una dintre concluziile surprinzătoare a mini-crizei financiare declanșate în ultima parte a anului trecut de planurile fostului premier Liz Truss.
Revenind la tiparniță sau „relaxare cantitativă”, cum i se mai spunea, totul a pornit de la un scop precis înainte ca unii să sară calul. Până la un punct, banii au fost emiși pentru stabilizarea sectorului financiar, în contextul crizei financiare și mai apoi a crizei datoriilor suverane.
Tiparnița a continuat însă pe ideea că „inflația este prea mică” și un doi, doi și ceva la sută ar fi ideal pentru economie. Nu cred că există om pe lumea asta, de la Londra, de unde vă scriu, și până la București care să fi avut această senzație în anii premergători pandemiei. Cu alte cuvinte, să se fi plâns că prețurile sunt prea mici. Să fim serioși. În pofida acestui fapt, unele bănci centrale insistau pe tot felul de măsuri ale inflației care indicau un avans prea timid al masei monetare pentru ca astfel să justifice tiparnița. La fiecare conferință de presă îți scoteau ochii cu M1, M2, M3, de parcă ar fi fost modele de BMW. Ca să ne înțelegem: în criza financiară din 2008-2010 am susținut măsurile cantitative, adică tipărirea de bani. Cred în continuare că, în ceea ce privește salvarea sectorului financiar, alternativa selecției naturale ar fi putut avea consecințe nebănuite. Ar fi suferit în primul rând oamenii obișnuiți, așa cum se întâmplă în orice criză, nu neapărat bancherii. Dar, cum pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești, lucrurile au luat ușor, ușor o altă dimensiune. Piața financiară globală a devenit absolut dependentă de bani gratis și a ajuns să funcționeze doar în această logică. Nicidecum în logica economiei reale în care piețele ar trebui să se oglindească. Transferul către economie a fost neglijabil, ceea ce putea fi văzut deja după un an sau doi. Lipseau în primul rând investițiile. Relaxarea cantitativă ar fi putut fi ajustată astfel încât operatorii economiei reale să poată beneficia mai mult. Nu s-a întâmplat. Tiparnița i-a îmbogățit pe cei care erau deja bogați și atât. „Ar trebui să fim mai umili”, mărturisea, într-un mesaj adresat clienților Howard Marks de la Oaktree Capital, un hedge fund de succes. Omul știe ce zice. Băncile centrale au lucrat practic pentru el și pentru alții ca el de o manieră care a depășit până și așteptările celor mai optimiști investitori sau analiști.
În ceea ce-i privește pe eroii noștri căpșunari, ei au avut doar de pierdut. S-au luat după băncile care le tot spuneau că banii nu trebuie ținuți la saltea, și-au făcut conturi, au format depozite și au ajuns astfel finanțatori de bancă. Noua titulatură nu cred că-i încălzește cu ceva, în fond cu toții ne-am transformat în finanțatori de bănci grație anomaliei cu dobânda zero. Măcar cu titulatura să rămânem, că de economiile noastre se ocupă inflația. //
