De același autor
Nu suntem aici pentru salarii, suntem aici pentru logistică. Așa motiva Steve Jobs prezența în China. În biografia semnată de Walter Isaacson, regretatul fondator Apple povestea cum în China este posibil ceea ce în alte locuri nu este. Dacă, să zicem, ai o lansare de produs și în ultima clipă descoperi că îți lipsește un șurub de un anumit fel, sunt șanse mari ca peste noapte să găsești pe cineva care să-ți livreze câteva milioane de bucăți. Pe alte continente, o asemenea livrare poate să dureze săptămâni bune. Discuția este mai veche (Steve Jobs ne-a părăsit în urmă cu 14 ani) și surprinde apusul epocii de glorie a globalizării: era o vreme când puteai să produci în China un smartphone cu 100 de dolari și să-l vinzi cu 1.000... tot chinezilor! Ce vremuri! Unii credeau că o să dureze la nesfârșit. Câte s-au schimbat de atunci! Astăzi, SUA și China sunt la cuțite din punct de vedere comercial, cu tarife reciproce care sar de 100%.
Oricum, în caz că nu știați, globalizarea tocmai s-a încheiat. Sau, mai bine zis, „globalizarea, așa cum o știm de câteva decenii, s-a încheiat”, crede secretarul-șef al trezoreriei britanice Darren Jones, iar declarații similare au fost făcute și de premierul Keir Starmer. În general, când politicienii fac previziuni pe marginea marilor tendințe macroeconomice, se impune scepticism. Un alt fost ministru de Finanțe și ulterior premier laburist, Gordon Brown, anunța că epoca „boom and bust” (ciclicitatea crizelor economico-financiare) a luat sfârșit, adică un fel de „sfârșit al istoriei” al lui Francis Fukuyama, dar în plan economic. A urmat cea mai gravă criză de la Marea Depresiune a anilor '30 încoace. În treacăt fie spus, rolul Marii Britanii în declanșarea turbulențelor din 2008-2009 este deseori trecut cu vederea de către istorici, ținând cont de faptul că AIG Private Clients, asigurătorul activelor toxice, avea sediul la Londra.
Să revenim însă la oile noastre, adică la turbulențele recente. „Liberation day” („Ziua eliberării” – n.r.), respectiv anunțul lui Donald Trump legat de impunerea tarifelor vamale, a condus la evaporarea a 5,4 trilioane de dolari pe bursele americane. Determinarea, tipică de data aceasta, n-a ținut prea mult. Piețele i-au forțat astfel mâna președintelui și a bătut în retragere. Mai precis, a impus un moratoriu de 90 de zile până la implementarea majorității tarifelor. Ce a urmat a fost un veritabil festival bursier, cu niște creșteri nemaivăzute în ultimele decenii. Indicele tehnologic Nasdaq, spre exemplu, a înregistrat cel mai mare avans de după criza dot.com din 2001, în timp ce S&P 500 a marcat cea de-a treia creștere de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Oricât de spectaculoase au fost evoluțiile bursiere, nu atât piața de acțiuni l-a făcut pe Trump să ezite, cât cea a titlurilor de stat și, într-o anumită măsură, dolarul, adică piața Forex. Titlurile americane de trezorerie (US treasuries – n.r.), refugiu pentru vreme rea, de regulă, au început să fie vândute masiv și să aibă randamente tot mai mari, scumpind astfel costul cu datoria publică. La rândul său, dolarul a coborât până la minimul ultimilor trei ani și a declanșat discuții față de viabilitatea ca monedă internațională de rezervă. Ca să fiu și mai clar, în general astfel de lucruri nu se întâmplă: când bursele se prăbușesc, titlurile de stat americane se scumpesc, nu se ieftinesc. Unii suspectează sabotaj din partea chinezilor, cu alte cuvinte, Beijingul a început să arunce cu titlurile americane în piață. Alții merg mai degrabă pe strategiile de tranzacționare ale anumitor fonduri mari și invocă motive tehnice. Oricum ar fi, acestea sunt semne de vulnerabilitate pe toate fronturile și care pun sub semnul întrebării bonitatea Americii, ca debitor.
Semne de gâfâială dă și economia americană. Larry Fink, președintele BlackRock, cel mai mare fond de investiții din lume, a declarat pentru CNBC că economia „este foarte aproape dacă nu chiar în recesiune”. O serie întreagă de alți participanți cu greutate la piață trag semnale asemănătoare, chiar și din rândul susținătorilor președintelui. Îngrijorările sunt legate în primul rând de recesiune și mai apoi de inflație.
Ceea ce nu înseamnă că instinctele lui Donald Trump nu sunt corecte. Președintele american merită cel puțin respectat pentru consecvență: cum gândește astăzi, la fel gândea și în anii '80, când îi acuza pe japonezi că își fac de cap în economia americană, fără ca nimeni să-i ia la întrebări. Japonezii de atunci sunt chinezii de astăzi. Întrebarea rămâne: un deficit comercial poate fi corectat din pix sau implică și alte lucruri? Din „Fire and Fury”, volumul din 2018 semnat de Michael Wolff, aflăm cum președintele se întreba de ce Statele Unite nu mai produc mare lucru și sunt dependente de importuri. Interlocutorul său de la acea vreme era Gary Cohn, fost număr doi la Goldman Sachs și campion al piețelor libere, care încerca să-l convingă pe Trump de justețea modelului economic în care americanii se bucură de prețuri mici. A reușit Cohn să-l convingă pe președinte? Evident că nu. Cu toții am pus aceeași întrebare, revoltați, în 2020: „De ce nu mai producem nimic?”. Era perioada pandemiei și toată lumea descoperea că nimeni nu mai produce niciun capăt de ață și că trebuie să importăm niște banale măști tot din China, de unde a pornit molima. Deodată, ne-a fost tuturor clar că dependența industrială poate fi o chestiune de viață și de moarte. Imaginația a fost înaripată imediat și mulți au început să vânture hashtaguri cu #reset, în sensul relocării producției în țările de origine. Chiar credeam atunci că globalizarea, așa cum o știm din ultimii ani, s-a încheiat. Au rămas însă o serie întreagă de intenții bune și nimic mai mult. Viața și-a reluat până la urmă cursul de unde a fost întreruptă, la fel și producția, și totul a fost dat uitării.
Dependența industrială ține însă și de propriile noastre dependențe. Îmi vine în minte o întâmplare din 2013. O clădire din Bangladesh s-a prăbușit, iar în urma incidentului și-au pierdut viața 1.134 de oameni. Blocul cu opt etaje fusese modificat structural neautorizat, ca să acomodeze facilități de producție în domeniul textil. Era, de fapt, ceea ce anglo-saxonii numesc un „sweat shop”, adică un spațiu extrem de aglomerat, unde se face producție pe salarii de mizerie, fără prea mare atenție la protecția muncii. La etajul doi al clădirii funcționa firma New Wave Buttons, un furnizor al Primark, cunoscutul lanț internațional de magazine care desface haine ieftine. Având în vedere că știrea a produs indignare la vremea aceea, mă așteptam la acțiuni masive de boicot. Chiar credeam că Primark o să aibă o problemă cu vânzările. Aiurea! A doua zi după tragedie, în fața magazinului londonez de pe Oxford Street era o coadă de câteva sute de persoane. Situația ilustrează perfect atât prioritățile noastre, cât și obiceiurile de consum. Suntem dependenți de ciurucuri și de chilipiruri. Nu contează cum, de unde sau cine. Important e să fie ieftin. Înainte de a ne pronunța asupra războiului tarifar, într-un fel sau altul, este bine să ne uităm puțin și în oglindă.
Comentarii 0