România și Marea Adunare Națională de la Chișinău

România trebuie să fie atentă, empatică, să acționeze în interesul cetățenilor, nu al puterii de la Chișinău. Urgența cea mare a basarabenilor azi e să-și smulgă statul din captivitatea oligarhiei, să învingă marea corupție.

„Statul sunt eu!“, ar spune oligarhul Vlad Plahotniuc, aidoma lui Ludovic al XIV-lea, numai că declarația aceasta nu are nimic din strălucirea Regelui Soare, iar autorul ei, la Chișinău, obișnuiește să opereze în catacombe, nu în văzul lumii. Când iese la lumină e timid, incoerent și, deși îi place să-și etaleze o alură sportivă, nu face un pas fără bodyguarzi. Așa a ieșit, păzit de gărzi de corp înarmate cu arme de foc și umbrele antiglonț, și la mi­tingul din 13 ianuarie, or­ga­nizat pe banii lui, în scua­rul din fața Operei din Chișinău. A spus câteva propoziții despre „liniște“ și „pros­peritate“ în fața unui public timorat și s-a re­tras grabnic în umbră, acolo unde se sim­te în largul lui. Eminența cenușie, „prin­țul tenebrelor“ a încercat să ajungă premier și mulți s-au întrebat de ce? Nu se mulțumește cu faptul că oricum con­tro­lează tot ce mișcă în Republica Moldova?... Se pare că nu. Plahotniuc vrea să-i fie re­cu­noscută, oficializată „captura“, așa cum își dorește și Putin cu Crimeea, vrea să devină frecventabil, vrea să-i oblige pe șefii de stat și primii miniștri să dea mâna cu el, să nu-l mai poată evita.

Nu a reușit. Occidentul a spus nu prin gu­ra lui Nicolae Timofti, președintele Re­pu­blicii Moldova, pe care oligarhul îl pre­sea­ză, șantajându-i familia. În cele din urmă, „Plaha“ și-a impus omul la guvern. Un „guvern din umbră“, ca și patronul său (a nu se confunda cu popularul talk-show Cabinetul din umbră al lui Val Butnaru de la Chișinău), votat hoțește în parlament, pe 20 ianuarie seara, într-o ședință de 30 de minute, fără prezentarea programului de guvernare, fără întrebări și răspunsuri, departe de ochii presei și ai opiniei pu­blice. Într-un fel, era în propria logică: un guvern susținut de o „majoritate par­la­men­tară absolută“, confecționată prin co­rupere și șantaj, transgresând ideologii și apartenențe de partid... În aceeași seară, aproape de miezul nopții, membrii noului Executiv au depus jurământul în fața pre­ședintelui Timofti. Și ceremonia aceasta a semănat mai degrabă cu ritualul unei sec­te secrete decât cu un eveniment public de importanță națională.

Manevra lașă a puterii a mobilizat mii de protestatari, care au încercat să pătrundă în clădirea Legislativului pentru a îm­pie­dica votarea Guvernului Pavel Filip. Sce­ne­le de busculadă între manifestanți și for­țe­le de ordine mi-au amintit revolta po­pu­la­ră de la Belgrad, din octombrie 2000, care a condus la răsturnarea lui Miloșevici. Alți observatori au făcut trimitere la secvențele violente din aprilie 2009 – evenimente pe care actuala putere, pseudo-europeană, a preferat să nu le elucideze, pentru a-și asigura serviciile sistemului creat sub fostul regim Voronin.

Statul captiv sau „ocupație“ fără ocupanți

Înaintea oricăror conjecturi, e important să definim esența regimului politic de la Chișinău: vorbim despre un stat captiv, cu instituții de drept și reglementare care răspund unui centru ocult de comandă, mai exact, unei persoane fără funcții în stat, care nu a fost votată, a cărei au­toritate nu este fixată ni­căieri – nici în Constituție, nici în legile țării. Noutatea acestui tip de regim, numit convențional „oligarhic“, rezidă în faptul că este un produs sută la sută mol­dovenesc și universal în același timp. „Mol­do­ve­nesc“, pentru că aici nu mai e cazul să evocăm ocu­pația străină (pentru prima dată în ultimii 200 de ani!), chiar dacă influența Rusiei este menținută prin acest regim oligarhic. Și este un produs „uni­versal“ pentru că expune o crestomație a metehnelor umane, un sistem de în­feu­dare a conștiinței și libertății individului, construit pe corupție, intimidare și mai ales pe complicitate. Întinzi un deget și el îți ia toată mâna, te înghite, te face in­te­gral dependent. Au contribuit la per­pe­tuarea și extinderea lui deopotrivă mol­dovenii etnici români și moldovenii alo­geni, care și-au imaginat că te poți face „om“ pe scurtătură, mințind, mituind, eludând legea, participând la scheme cri­minale. De parcă subit ar fi uitat noțiunea de bine și rău, de parcă nici n-ar fi trecut prin școală... Vicii umane, vechi de când lumea, exploatate cu cerbicie de cel pe care ai consimțit să-l servești în schimbul unor privilegii, funcții și „oportunități“. În Moldova i se spune „Plahotniuc“. În alte țări, pe alte meridiane poartă nume diferite. Cele trei cetățenii pe care le de­ține oligarhul de la Chișinău – una în Mol­dova, alta în România (sub identitate di­ferită, Vlad Ulinici) și, se pare, o a treia în Federația Rusă – vin să confirme, ironic, această entitate proteică.

Geopolitica împotriva democrației

În pofida imensului său handicap de le­gi­timitate, cancelariile occidentale au sa­lu­tat, chiar dacă fără entuziasm, „instalarea unui guvern la Chișinău după o lungă criză politică“. Această atitudine de con­for­mism a Occidentului față de un regim pe care absoluta majoritate a cetățenilor îl repudiază produce o mare dezamăgire. Circa 80% dintre moldoveni își doresc ale­geri anticipate, după un an de proteste nonstop pe care puterea le-a ignorat aro­gant și cinic, neacceptând nicio re­ven­dicare, nicio demisie. Cu toate acestea, Ves­tul a preferat să acorde o șansă gu­ver­nanților de la Chișinău, pentru a păstra stabilitatea și a nu admite revanșa forțelor prorusești.

„Dacă sacrifici democrația de dragul sta­bilității, în scurt timp vei constata că ai pierdut și democrația, și stabilitatea“ – de­clara pe bună dreptate Maia Sandu a do­ua zi după învestirea Guvernului Filip. Tare aș vrea ca această sentință a fostului ministru al Educației – politicianul care con­duce în topul încrederii în rândurile electoratului proeuropean din Moldova – să fi fost auzită la Washington, Bruxelles și la București. Mai ales la București, de unde a venit, aparent, un mesaj cordial pen­tru noul cabinet, instalat prin fraudă.

Adevărul este că, susținând regimul Pla­hotniuc – omul cu acest nume este cel mai detestat politician basarabean, o de­mons­trează toate sondajele de opinie –, Bu­cureștiul îi îndepărtează pe moldoveni de România, îi înstrăinează de idealul Uni­rii. Nu știu dacă obține în contrapartidă un „naționalism civic moldovenesc“, cum ar zice Armand Goșu (eu aș spune un „patriotism civic...“), pentru că Moldova nu-și reneagă originile românești. Dar ali­men­tează un profund sentiment de ne­du­merire și tristețe. Oficialitățile de la Bu­curești au ignorat mult timp mișcarea pro­testatară, s-au făcut că nu există sau nu au știut cum să o califice. Din inerție, din cauza unor clișee de percepție, alteori din interes – presa a relatat despre unele „re­lații vinovate“ dintre oligarhul de la Chi­șinău și anumite personaje cu greutate de la București, o mezalianță despre care a vorbit recent și Traian Băsescu.

România trebuie să fie atentă, empatică, să acționeze în interesul cetățenilor, nu al puterii de la Chișinău. Și urgența cea mare a basarabenilor azi e să-și smulgă statul din captivitatea oligarhiei, să învingă ma­rea corupție. Fără exigențe, fără o cam­pa­nie de tip DNA în Moldova, toate inves­tițiile sunt degeaba, se vor topi ca apa în nisip. Bursierii basarabeni nu se vor în­toar­ce acasă, nu vom avea gazoducturi, po­duri și rețele electrice care să ne uneas­că, cetățenia română va fi ca și până acum folosită mai mult pentru a pleca în Vest, decât pentru a pune umărul la cauza na­țională. Nu suspendarea acordării cetă­țe­niei române, ci schimbarea realităților din Moldova îi va determina pe basarabeni să nu-și părăsească vetrele. Nu poți gândi așa, in abstracto, proiecte unioniste, dacă nu ai viziune și abordări realiste, dacă nu iei în considerare necazurile moldovenilor, sărăcia și disperarea lor, nedreptatea cum­pli­tă în care trăiesc. De ce, bunăoară, „prie­tenul Românei“, Vlad Plahotniuc, nu restituie Televiziunea Română, pe care a acaparat-o încă sub regimul Voronin? De ce dubla sa identitate nu și-a găsit înca­drarea juridică într-o instanță din Ro­mâ­nia, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Valeriu Gumă, fost parlamentar și coleg al său de Partid Democrat, condamnat la Bu­curești la patru ani cu executare pentru da­re de mită?...

O „revoluție impură“ în Moldova?

Nu cred că Platforma DA și alte grupări ci­vice și politice noi de centru-dreapta sunt fe­ricite că au fost nevoite să formeze în aces­te zile un torent protestatar comun cu prorușii Dodon și Usatîi, radicalizându-se (blocând arterele de acces în Chișinău, lansând apeluri la nesupunere civică). De­limitările ideologice vor fi necesare, chiar obligatorii, mai ales în perspectiva ale­ge­rilor anticipate. Numai că, mai devreme, o asemenea fuziune „împotriva naturii“ s-a făcut în parlament între liberalii „uni­o­niști“ ai lui Ghimpu, moldoveniștii ipo­criți de la PD și românofobii declarați ai lui Voronin, deghizați în social-democrați. I-a reunit Plahotniuc și pe unii, și pe alții: pe cei din parlament în numele slujirii in­tereselor sale, iar pe cei din stradă îm­po­triva sa – dincolo de ideologii și vectori geo­politici. Am dori, desigur, să avem la Chi­șinău un protest proeuropean pur, o re­voluție antioligarhică ferită de inter­fe­rențe dubioase, dar mi-e teamă că acest lucru este imposibil, după ce politicienii de la guvernare au prădat Moldova, echi­valând integrarea europeană (pe care au clamat-o electoral) cu oligarhia și co­rup­ția, refuzând să pună în aplicare Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană.

„Soluţia pentru Republica Moldova nu este azi în PMAN, ci la Iaşi şi Bucureşti, un­de se sărbătoreşte Unirea Prin­ci­pa­telor“, scria duminică pe Facebook un cu­noscut analist politic basarabean. Cu tot respectul, trebuie să-l contrazic. Fără oa­me­nii care protestează de un an împotriva regimului oligarhic, antieuropean și an­ti­românesc în esența lui, idealul național nu poate fi înfăptuit. România este aș­teptată în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.