Apel pentru un statut al artistului în România

În lunile care au trecut am inițiat un proces de consultare participativă și deschisă despre mai multe chestiuni cruciale pentru cultura vie.

Vlad Alexandrescu 28.06.2016

De același autor

 Am solicitat păreri și sprijin unora dintre reprezentanții ei mai dornici să aducă schimbarea, de cadru legislativ, de mentalități și de practici, într-o societate a cunoașterii marcată de competiția globalizată a individualităților creatoare și reflexive. Am constatat că în România nu există un statut al artistului care să definească profesiunea creatorilor din această țară, să le apere identitatea în raport cu alte profesiuni și să le asigure protecția de toate felurile de care au nevoie pentru a-și face, pur și simplu, meseria. Vorbim, potrivit unui studiu recent, de cca 120.000-130.000 de persoane angajate în sectorul cultural și creativ, cam 4.5% din forța de muncă a României, la care se adaugă câteva zeci de mii de persoane care nu sunt angajate, ci activează ca freelancers, o formă la fel de validă economic vorbind, deși nerecunoscută și abia acceptată la noi. Atât de nerecunoscută încât nu am putut găsi o estimare a numărului acestor persoane, pentru că nu există studii pe această temă, un alt semn de neacceptare socială.

 

Raportul artistului cu statul

 

Scriitori, actori, regizori, operatori, monteuri, editor film/video, games designers, artiști vizuali, pictori, graphic designers, fotografi, dansatori, coregrafi, performeri, compozitori, instrumentiști, oameni de circ, fashion designeri, restauratori, artizani, toți creatorii acestei țări funcționează fie ca angajați la stat, fie nu sunt cuprinși în forme de protecție socială, de sănătate, fiscală decât în baza unor contracte fără un specific precis (de proprietate intelectuală, activități independente și alte câteva feluri). Acest vid, care nu este numai legislativ, ci și conceptual, creează percepția că aceștia din urmă ar fi niște „șomeri", pentru că niciun cadru legislativ nu-i recunoaște în România ca fiind ceea ce sunt: creatori. Din nefericire, această mentalitate distructivă îi așteaptă pe artiști îndată ce ies din universități, iar ea este destul de răspândită în societate, chiar printre tinerii absolvenți. Cert este că, într-un fel sau altul, artiștii reușesc să-și desfășoare activitatea, dar un statut al artistului ar trebui să le faciliteze accesul la diverse resurse care i-ar ajuta să-și realizeze mai bine proiectele. Ar trebui să enunțe pașii pe care societatea îi propune pentru ca artiștii să poată lucra și să se poată dezvolta, un lucru foarte natural și benefic, pentru ei și pentru societatea noastră.

 

Este periculoasă de asemenea ideea, pe care unii se străduiesc s-o încetățenească, că valorile autentice se formează numai în instituții continuatoare ale statului de ieri (nu în virtutea unei afinități declarate cu fostul stat comunist, ci a raționalizării iscusite a unei dependențe clientelare). Tot ca în perioada comunistă, unii cred că dacă cineva nu a izbutit să-și găsească un loc la stat (și vor reuși din ce în ce mai puțini, pentru că locurile sunt deja ocupate) el/ea trebuie să se reorienteze, eventual să se recalifice, pentru a nu rămâne un „parazit al societății”. Funcționăm în continuare pe ideea că, în artă, concurența nu aduce decât șomaj și nefericire. Pe baza presupunerii că selecția instituțiilor publice este singura care descoperă și promovează valorile. Oricine e „șomer cultural” ar merita să fie astfel pentru că e netalentat (dar veleitar și insurgent, de aceea trebuie ținut departe). Acuzăm politicile din educație, care produc prea mulți artiști. Dar nu ținem cont de vocația și de talentul tinerilor care vor să facă artă. A spune că nu mai avem locuri pentru ei echivalează cu a-i trata în logica numerelor și nu în aceea a identității lor adânci, singura relevantă pentru domeniul culturii.

 

Cum ar putea însă să arate peisajul? Este important să acceptăm ideea că un creator este altceva decât un funcționar. El nu „lucrează” numai la „serviciu”. El nu creează non stop, opt ore pe zi. La fel cum în învățământ acceptăm că un profesor nu predă 40 de ore pe săptămână. El are proiecte, vizibile social. Unele durează o lună, două, trei. După aceea poate avea tot atâtea luni de pauză înaintea următorului proiect. Pauza este activă pentru că este perioada de gestație a unor noi proiecte; dar gestația estetică e imprevizibilă, e un joc de inventat fără reguli de invenție. În aceste luni, artistul continuă să gândească, să acumuleze, să trăiască pur și simplu, fiindcă și asta face parte din procesul de creație. Se cunosc mărturiile cutremurătoare despre ce înseamnă perioada de gestație intelectuală a unui creator, jurnalele lui Dostoiesvki sau Tarkosvki fiind doar exemplele cele mai cunoscute. Or, ce face societatea noastră pentru artiști?

 

 

Food for thought

 

În România ultimilor douăzeci și cinci de ani, rolul de Mecena al uniunilor de creație a scăzut vertiginos, până la dispariție. Nu mai este vorba acum de un mecenat public. Artiștii doresc să li se dea ceea ce li se cuvine legal. Nu vor patronat, ci normativitate. Nici eu nu pledez pentru o susținere financiară indistinctă acordată tuturor artiștilor. Este limpede că trăim într-o societate bazată pe competitivitate și pe eficiență. Pe merit și pe creativitate. Legea la care mă gândesc nu e una de asistență socială, ci una de asistență pentru valori (atestate sau în curs de atestare). Dar, tocmai pentru că este așa, este important să recunoaștem artiștilor un statut, care să-i distingă de funcționarul de la poștă, care își face și el meseria, dar de la care se așteaptă alte lucruri și în alte condiții. Un creator nu creează opt ore pe zi, pentru ca, după aceea, să se ducă acasă, la familie și să își reia activitățile casnice. Acest statut trebuie croit, în primul rând ca un nou concept, cu incidență legislativă, care să își deschidă un spațiu de respirație în Codul Muncii, în Codul Fiscal și în Legea Asigurărilor sociale de sănătate. Un pictor nu iese la pensie în aceleași condiții ca o balerină. Un instrumentist într-o trupă rock nu are neapărat aceleași nevoi medicale ca un desenator. Un scriitor are nevoie de un anumit tip de concediu, dar și de o prezență socială, publică, prin care să-și câștige notorietate și familiaritate cu cititorii. Egalitatea de șanse, în societatea de azi, presupune un acces specific la resurse. Obligațiile uniunilor de creație ar putea fi armonizate în funcție de acest statut, decurgând astfel dintr-o reflecție comună asupra a ceea ce sunt astăzi artiștii și asupra nevoilor lor.

 

Promovând un statut al artistului, statul român ar arăta în chip neambiguu că apreciază munca artiștilor și i-ar ajuta în chip efectiv să o facă. Necesarmente legislativ, acest ajutor ar putea conține prevederi fiscale stimulative, încuraja mobilitatea, oferi acces la săli de spectacol, spații și la alte facilități din instituțiile de stat, prevedea un acces la asigurările de sănătate, crea posibilitatea de deschiderii unor credite la bănci, oferi în anumite condiții consultanță juridică. Statutul artistului ar trebui, în mod particular, să garanteze identitatea și drepturile artiștilor din sectorul independent, cel mai expus vitregiilor existenței, dar în același timp cel mai creativ, mai vital și mai dinamic. Nu trebuie să uităm că sectorul independent, în condițiile unei finanțări extrem de reduse și, câteodată, impredictibile a reușit, cu bugete mici, să realizeze producții teatrale, cinematografice, coregrafice ș.a.m.d. cu totul excepționale, egalând sau chair surclasând nu de puține ori producții ale unor instituții publice. Sectorul cultural independent are de oferit experiență și savoir-faire instituțiilor de cultură ale statului. El este cel care aduce în chip decisiv fermentul concurenței, el îi „deranjează” veșnic pe cei prea bine așezați. Să nu uităm că această formă de „disconfort” e intrinsecă actului artistic. Este de fapt o modalitate experimentală de a genera concepte de la firul ierbii. Ea cheamă tainic pe mulți artiști angajați în instituții publice să migreze în mediul independent pentru a-și revitaliza expresia artistică amenințată de rutină. Arta și artiștii români independenți sunt adesea ambasadorii cei mai buni ai României. Dan Perjovschi este prezent în locurile cele mai prestigioase din lume, făcând artă și chestionând fenomene importante de societate. Cineaști români câștigă premii de mare notorietate în străinătate, uneori fără să fi beneficiat de subvenții publice, cum este Adrian Sitaru cu filmul lui Ilegitim, la Berlinală. Pictura lui Adrian Ghenie a trecut Atlanticul, iar cotele lui se apropie de cele ale lui Brâncuși. Ce face statul român pentru acești artiști?

 

În sfârșit, un statut al artistului ar fi urgent din perspectiva a ceea ce cred că în România toți s-au ferit să spună în ultimii douăzeci și cinci de ani: anume că artiștii sunt o categorie defavorizată. Vorbim de precaritatea rromilor, a femeilor în anumite sectoare, a tinerilor după terminarea studiilor. Dar la nivelul discursului public, nimeni nu vorbește despre precaritatea condiției artiștilor, a unor oameni care nu pot trăi decât pentru a crea, pentru a face literatură și artă, pentru a da identitate întregii comunități din care fac parte. Precaritatea aceasta nu este neapărat socială (deși aceasta este o temă de discuție), ci, aș zice, existențială, sau mai precis esențială. Arta este în chip necesar o expresie la limita vieții, iar artiștii experimentează această limită în biografiile lor. Acestor oameni nu le-am recunoscut până acum nici măcar un statut. Ei nutresc o devoțiune pentru creație. Onorăm această devoțiune cu sacrificiile ei necuantificabile și de cele mai multe ori anonime.

 

Apel

Decidenții României sunt astăzi în urma oamenilor de rând care, în mod preponderent și nu neapărat conștient, nutresc respect pentru creator. Din acest motiv cred că o consultare publică se impune mai acut ca niciodată și îi invit pe toți cei care susțin o astfel de inițiativă să strângem rândurile și să colaborăm pentru a redacta un document pe care să-l propunem autorităților ca o expresie a voinței noastre de a-i sprijini pe creatori pe măsura admirației pe care le-o purtăm și bucuriei pe care ne-o dăruiesc cu fiecare act cultural de calitate. Dacă acest apel va fi bine primit de artiști, iar unii dintre ei ar dori să mi se alăture, am putea constitui un grup de lucru informal care să redacteze o propunere legislativă conform normelor europene. Vom cere sprijin Ministerului Culturii pentru a promova acest act legislativ în Guvern și vom cere partidelor să îl includă ca prioritate în programele lor de guvernare din toamnă.

 

Construcția și implementarea de urgență a unui statut al artistului în România reprezintă indiscutabil o piatră de încercare pentru Parlamentul României, Ministerul Culturii și societatea românească în general. Nu cred că putem vorbi despre un viitor pe termen mediu și lung al sectorului cultural fără acest act legislativ atât de necesar, care ar avea menirea să ofere în sfârșit recunoaștere și sprijin pentru dezvoltare tuturor categoriilor de artiști din această țară.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22