De același autor
Lăsând la o parte un management neperformant, vizibilitatea Editurii Universităţii din Bucureşti este inexistentă.
Recenta clasificare a editurilor, colecţiilor şi revistelor care publică lucrări ştiinţifice de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice nu a trecut neobservată. Exerciţiu aşteptat de câtăva vreme, el are o miză importantă pentru cadrele didactice universitare şi cercetătorii români care îşi pregătesc dosarele de avansare în grad sau care aspiră la finanţarea unor proiecte de cercetare în România. Ierarhia aplicaţiilor a fost constituită în trei grupe valorice (A, B, C), valabile pentru patru ani, corespondente criteriilor folosite de Consiliul Naţional al Atestării Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare. Rezultatele publicate cu acest prilej vor constitui baza pentru concursurile din următoarea perioadă.
Nu mă voi referi aici la ansamblul listei publicate pe site-ul competiţiei (www.cncs-uefiscdi.ro), deoarece nici nu am competenţa şi nici mijloacele să o fac. Mă voi referi doar la un caz pe care îl cunosc din experienţa mea, şi anume la Editura Universităţii din Bucureşti, clasată în grupa C, aşadar dezacreditată de singura instituţie abilitată să ierarhizeze editurile şi periodicele ştiinţifice româneşti. Ordinul Ministrului Educaţiei care defineşte „standardele minimale necesare și obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din învăţământul superior, a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare şi a atestatului de abilitare“ specifică limpede: „cărţile, ediţiile, corpusurile, lucrările, volumele colective, volumele conferinţelor luate în considerare sunt exclusiv cele publicate la edituri cu prestigiu internaţional sau la edituri clasificate de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice în categoriile A sau B“. În clar, dacă cineva nu publică la edituri din aceste categorii, contribuţia sa nu va primi puncte în dosarele de concurs.
Editura Universităţii din Bucureşti funcţionează administrativ ca un departament al Universităţii din Bucureşti, ceea ce probabil implică unele dificultăţi contabile, inerente unei instituţii care nu are autonomie financiară şi care trebuie să se supună rigorilor Legii finanţelor publice. Pe de altă parte, este limpede, dacă o comparăm cu alte edituri universitare din ţară, mult mai dinamice şi mai prezente pe piaţa cărţilor, că depunctarea ei în exerciţiul de evaluare are cauze obiective. Singurul loc în care se pot găsi titlurile apărute la EUB este punctul de difuzare din holul Facultăţii de Istorie, pe Bd. Mihail Kogălniceanu din Bucureşti. Titlurile apărute la editura celei mai prestigioase universităţi din ţară nu pot fi găsite la niciuna din librăriile din ţară. De câţiva ani buni, editura publică fiecare lucrare în tiraje confidenţiale de câte 50 de exemplare. Editura nu are un serviciu de presă, nu trimite exemplare de recenzie la niciuna dintre revistele de specialitate, nici în ţară, nici în străinătate.
Editura nu are nicio corespondenţă cu marile biblioteci din Europa şi Statele Unite, sau din alte ţări, prin care ar putea face ca volumele profesorilor Universităţii din Bucureşti să ajungă în bibliotecile din lume repertoriate în baza de date www.worldcat.org. Se ştie, de bună seamă, că un criteriu eliminatoriu pentru competiţiile de finanţare a proiectelor de cercetare este ca volumele publicate de aplicant să fie prezente în cataloagele a cel puţin douăsprezece din marile biblioteci ale lumii, consultabile în baza de date menţionată.
Schimburile în ţară şi în străinătate ale acestei edituri lipsesc cu desăvârşire, deşi s-ar putea imagina un sistem de compensare, dat fiind că Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“ se află într-o legătură istorică şi funcţională cu Universitatea din Bucureşti. Ce ar împiedica un schimb de publicaţii cu mari edituri universitare ale lumii în beneficiul centralei BCU şi al filialelor sale, aflate în toate facultăţile Universităţii? Toată partea de management academic al volumelor este lăsată în seama autorului, fără a i se oferi nici mijloacele, nici know-how-ul necesar unei bune politici de publicitate academică.
Autorul sau contributorul în volume colective publicat de Editura Universităţii din Bucureşti este de regulă un om de perfectă bună-credinţă. El şi-a petrecut sute şi mii de ore în biblioteci sau în faţa mesei lui de scris, a închegat în forma cea mai satisfăcătoare rezultatele muncii lui, ţinând cont de toate standardele academice internaţionale pe care le cunoaşte. Desigur, nu are alţi bani decât cei pe care îi obţine din salariu şi nici nu are cunoştinţe de marketing. El îşi încredinţează munca într-o senină şi perfectă complicitate Editurii Universităţii din Bucureşti, adică specialiştilor în managementul cărţii academice, care ar trebui să preia produsul din acel punct şi să-l facă cunoscut în ţară şi străinătate, pentru a-l ajuta să spargă barierele inerente oricărei periferii academice. După puţin timp, el va constata însă că munca sa a fost sechestrată într-un depozit, că singurii oameni care îi cunosc cartea sunt cei cărora le-a făcut-o el însuşi cadou şi, de aici înainte, va avea de asemenea surpriza că volumul menţionat nu-i va fi de folos nici pentru recunoaşterea lui în domeniul de specialitate căruia i-a consacrat toate forţele ştiinţifice.
Ce-i de făcut? Nu cred că actuala practică a Editurii Universităţii din Bucureşti poate salva ceva. Site-ul ei pe Internet, cu toată difuzarea on-line clamată acolo, mi se pare neconvingător. Prezenţa ei la târgurile de carte, în general fără volumele pe care ai vrea să le cumperi, este o formă fără fond. Editura publică în diferite specialităţi câte un anuar, Analele Universităţii din Bucureşti, care este o revistă predilectă a profesorilor din Universitate, înnobilată de vechime. În exerciţiul actual de evaluare, aceste Anale au fost descalificate. Pentru limbi şi literaturi străine, nu a fost depus nici măcar dosarul de evaluare, de vreme ce titlul nu apare deloc în liste. Nici pentru Filosofie şi Istorie. Pentru Limba şi literatura română, Analele au fost clasate în categoria C. Scientometric vorbind, este un dezastru pe toate planurile. Lăsând la o parte un management neperformant, vizibilitatea acestei instituţii este inexistentă. La capătul acestei analize, ne putem întreba cu toată seriozitatea: „o spălăm sau facem alta?“. //
