DNA, încrederea și găurile negre

Corupția și neîncrederea se stimulează reciproc – iar asta e valabil pentru corupția mare și corupția mică, pentru neîncrederea în politicieni și neîncrederea în semeni.

Când te apropii de o gaură neagră, nu exis­tă vreun semn care să-ți spună unde trebuie să te oprești, dacă nu vrei să dis­pari înghițit de ea. Odată ce-ai traversat ori­zontul găurii negre, nu te mai poți întoarce, dar n-ai cum să afli când l-ai traversat. Doar cineva din afară observă că semnalele transmise de tine sunt de­formate. Până să fii sfâr­tecat de gaura neagră mai trece un timp în care nu simți că s-ar întâmpla ceva neobișnuit, trăiești, în vir­tutea inerției, cu iluzia că te poți îndrepta încotro vrei, că autonomia ta a rămas in­tactă, că totul e reversibil.

Așa stau lucrurile în astrofizică, iar ana­logia cu ce se întâmplă într-o societate poa­te părea forțată. E drept, societățile nu sunt pur și simplu sfârtecate, în sens fizic. Nu sunt sfârtecate, dar pot ajunge într-o stare din care nu se mai întrevede vreo ie­șire. De pildă, o țară poate deveni atât de co­ruptă, încât nimic să nu mai func­ționeze fără corupție, corupția să devină motorul, principiul ei vital. Asta e ima­ginea pe care o aveam în anii de domnie a lui Adrian Năstase și mă întrebam, ca un prizonier într-o navă spațială condusă cu inconștiență, dacă depășiserăm sau nu ori­zontul găurii negre spre care ne în­drep­tam. Altminteri, totul părea în regulă, dis­cursul puterii era sedativ, guvernul își ve­dea liniștit de treabă – cui i-ar fi trecut prin minte că PNA-ul de-atunci ar fi pu­tut pune sub acuzare miniștri? În fine, mai erau ziariști care vorbeau despre ceva ne­reguli, dar asta e misia ziariștilor din­totdeauna; se mai sinucidea un procuror, dar asta putea fi și o chestiune personală. Pe urmă, cu Băsescu președinte, discursul s-a învolburat, însă, pentru o vreme, efec­tele păreau să fie doar de or­din stilistic, nu și prac­tic.

Deunăzi, la un post de te­leviziune specializat în dis­torsiuni (e un eufemism gro­­solan), am auzit că pro­cu­rorii paralizează func­țio­na­rea guvernului prin acuzații de corupție în cas­acadă. Lă­sând la o parte stu­­poarea pe care mi-o tre­zește – nea­cu­zat până mai ieri, guvernul chiar a făcut ce­va util? –, afirmația su­gerează că, pen­tru ca treaba să meargă în România, avem disperată nevoie de co­rupție, cu alte cu­vinte, că am fi trecut de­ja de orizontul gău­rii negre. Atunci, vina DNA ar fi că per­turbă starea noastră de captivitate relativ calmă în interiorul gău­rii negre, acolo un­de mai avem un răgaz (cât de lung?) până la sfârtecare, într-o încercare naivă de a ne devia traiectoria. Dacă lupta împotriva corupției nu e un argument, înseamnă că ea a fost ire­me­diabil pierdută.

Partea cea mai vizibilă a afacerii sunt ares­tările, declarațiile inculpaților, ale avo­ca­ților, detaliile juridice, rumoarea iscată în jurul politicienilor, scandalul. Există însă un revers al corupției, care se bucură de mai puțină atenție – dizolvarea încrederii, liantul invizibil al societății. Am citit re­cent o carte a lui Paul Zak, fondatorul dis­ciplinei numite neuroeconomics – o pri­vire asupra fenomenelor economice din perspectiva neuroștiințelor. Zak însuși a făcut întâi studii economice, pentru a se specializa apoi în neurologie și a aborda problema încrederii. „Senzația că cineva are încredere în noi“, spune Zak, „ne fa­ce să fim... mai de încredere. Iar asta, în timp, îi face pe ceilalți mai dispuși să aibă încredere în noi, ceea ce mai de­parte...“ Caracterul contagios al încrederii e un lucru bine știut, dar mai puțin banale sunt concluziile unui studiu întreprins de Zak asupra cauzelor prosperității în di­fe­rite țări: „Factorul cel mai important ca­re determină dacă o societate va pros­pera sau va rămâne în sărăcie nu ține de resursele naturale, de educație, de calitatea sistemului de sănătate și nici măcar de etica muncii. Nu: pentru de­ter­minarea rezultatelor economice, ele­men­tul esențial îl reprezintă nivelul de în­credere inspirat – un parametru de or­din moral“.

Corupția și neîncrederea se stimulează re­ciproc – iar asta e valabil pentru corupția mare și corupția mică, pentru ne­în­crederea în politicieni și neîncrederea în se­meni. Suntem o societate subminată nu numai de corupție, dar și de neîncredere. Noțiunea însăși de încredere e percepută vag. Ce înseamnă când răspunzi la un son­daj că ai încredere în Biserică? Ce fel de încredere? E o notă bună dată clerului? Ca­lității unor slujbe? E declararea unei cre­dințe? E o intenție, o dorință? E disperare? Nu mi-e clar. Așa că, vrem, nu vrem, ră­mânem cu încrederea în DNA, mult mai ușor de deslușit.

Nu e normal ca DNA să capete importanța pe care a căpătat-o. De fapt, e semnul pre­zenței unei găuri negre masive, a forței ei de atracție copleșitoare. Acum, mi-e tea­mă că numai DNA i se poate opune. Nu știu dacă procurorii sunt conștienți de (ier­tați expresia) misiunea lor istorică: trebuie să ne abată de la traiectoria urmată atâta amar de vreme, pentru a regenera ca­pitalul de încredere din societate. Dincolo de arestarea unor corupți mari, asta ar pu­tea descuraja și corupția mică, mai puțin telegenică, dar la fel de nocivă și purtând același cod ADN. Nu știu nici dacă n-am depășit cumva orizontul găurii negre. Poa­te că totuși nu. Nu încă.