Eroism

Uitaserăm cuvântul ăsta, eram prinși cu altele: muncă, greutățile vieții de zi cu zi, distracții, sporovăială electronică sau furtișaguri. Mă rog, unii au practicat totuși un soi bizar de eroism, luptând împotriva măștii care îți sabotează libertatea și a vaccinului diabolic. Pentru că, ei știu foarte bine, nimic nu e așa cum pare. Tot ei vor să ne convingă acum că bombardamentele din Ucraina sunt trucaje sau opera băștinașilor, că Putin nu-i mai rău ca Biden, Rusia nu-i mai rea ca Occidentul, și că, pentru noi, soluția înțeleaptă e să fim neutri, independenți ca dacii liberi. Alt cuvânt care și-a dereglat sensul: libertate.

„Păi – se aude constant din off o voce când persuasiv-mieroasă, când tunătoare – vă merge bine în Europa? Vă convine să fiți amărâții Occidentului? Vă place să fiți exploatați de Occident? În loc să vă dea să mâncați, NATO face din voi carne de bombă atomică. Nu-i mai bine să veniți la noi în brațe, aici, în siguranță? Ei, stați puțin, nu chiar imediat, să nu anticipăm – așa cum îi răspundea amuzat președintele Putin șefului spionilor, care, după o scurtă bâlbâială, s-a declarat de-acord cu anexarea unor pământuri din Ucraina. Nu imediat. Deocamdată, lepădați-vă de Europa și NATO ca de Satana, numai necazuri vă aduc. Ați uitat că suntem frați de credință? Ce, vă plac efeminații ăia? Fiți serioși. E foarte frumoasă povestea dacilor liberi, dezvoltați-o, noi nu ne supărăm. Deocamdată.”

Aud de ceva timp vocea asta, îi apăra pe Dragnea, pe Vâlcov, o terfelea pe Kövesi, o promova pe Dăncilă, sufla în pânzele unui partid fabricat din mizerie, prostie și resentiment, încuraja tot ce poate torpila dezvoltarea unui stat normal prin corupție, haos, aberații de tot felul răspândite în masă, neîncredere, spaime sau derută. Vocea are un trecut măreț și și-a păstrat talentul de a deturna înțelesul cuvintelor, folosindu-le după cum îi convine. Acum „naționalismul” e bun. Dar nu numai la noi, e bun în Ungaria, în Franța, în Germania, în Anglia, în America. Pe vremuri, era rău, la modă era „internaționalismul proletar”, cine i se împotrivea devenea dușmanul omenirii, adică al Uniunii Sovietice. Așa cum istoria a fost mereu rescrisă, așa cum fotografiile au fost trucate, pentru ca Stalin să apară fără concurenți la catafalcul lui Lenin, și sensul cuvintelor s-a răsturnat, conform imperativului că orice poate lovi lumea civilizată și liberă e bun – singurul principiu stabil în politica Rusiei; ideologiile, naționalistă sau internaționalistă, sunt pentru fraieri. Cu vocea asta insistentă răsunând din off, ți-e și teamă să pronunți unele cuvinte – „nazism”, „responsabilitate”, „genocid”, „operațiune”, „protejare”, „persecuție” –, e ca și cum ar fi fost bombardată puntea prin care cuvintele se leagă de realitate.

Luați cu altele, cum ziceam, ba mai fiind pe deasupra și înclinați spre zeflemea, eroismul ne ieșise din minte, apărea doar sub formă caricaturală în filmele de acțiune, toate cu happy end. Așa că a trebuit să trecem brusc de la imaginile care puteau fi urmărite cu punga de popcorn în brațe la imagini care îți încleștează fălcile și-ți umezesc ochii. „Asta vă așteaptă și pe voi, dacă nu vă place povestea cu dacii liberi”, șoptește vocea din off. „Noi avem un suflet mare, îi iubim pe ucraineni, de asta vrem să-i salvăm din ghearele Occidentului. Occidentalii n-au suflet, nu-i pot iubi ca noi, n-au credință.”

Oricât ne-ar zăpăci vocea din off, oricât ne-ar chinui grijile zilei de azi și zilei de mâine, e imposibil să trecem nepăsători peste eroismul ucrainenilor. Și nu mă refer la militari – eroismul e trecut în fișa postului lor –, ci la oamenii de rând, cei care fac să funcționeze încă orașe asediate, bombardate, aproape rase de pe fața pământului, la cei care inventează în fiecare clipă soluții extreme de supraviețuire, cară apă și hrană, îngrijesc răniți, se ascund în adăposturi, ba mai sunt și femei care nasc acolo, la cei care nu mai prididesc îngropând cadavre în parcuri, sau la cei din orașele ocupate care ies să protesteze în fața soldaților ruși. Ce se întâmplă acum în Ucraina e tragica readucere în actualitate a unui cuvânt desuet.

Și mai există un eroism, sperat de lumea civilizată și așteptat să vină din partea rușilor. La Moscova, la Petersburg au ieșit câteva mii de oameni. N-ajunge. Din două mii, sunt arestați, să zicem, cinci sute. Nu știu câți refuză să creadă delirul de minciuni al lui Putin, câți au acceptat să se informeze și-și dau seama în ce situație am ajuns cu toții, însă dacă măcar unul din patruzeci de moscoviți ar ieși în stradă, s-ar strânge 300.000 de oameni, iar poliția ar rămâne neputincioasă. Și atunci, poate că unii generali și oligarhi din cercul al doilea din jurul lui Putin, cei care au capul pe umeri, ar avea curajul să acționeze. Sau comandanții militari ar înceta să-i măcelărească pe ucraineni.

Cât despre eroismul nostru, e de-ajuns să judecăm limpede, să ne purtăm omenește cu refugiații și, poate, învingându-ne lenea și lehamitea, să ieșim măcar vreo zece mii în stradă, pentru că invadarea Ucrainei nu-i mai puțin periculoasă decât schilodirea statului pe care ne-o pregătise Dragnea. Totul e să pricepem că ce se întâmplă în Ucraina ne privește și pe noi.