De același autor
La 25 de ani după ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis 1989, ucrainienii au reușit să răstoarne o îngrozitoare și coruptă autocrație. Victor Ianukovici și clica sa au pretins că ascensiunea lor la putere a fost rezultatul alegerilor libere. Ceea ce au refuzat să recunoască este că astfel de alegeri nu oferă un cec în alb pentru nimicirea expresiilor pașnice, non-violente ale nesupunerii civice. Piața Independenței din inima Kievului a devenit un adevărat experiment de auto-împuternicire civică, un simbol al căutării spontane și antitotalitare a libertății. În acest sens, Maidanul, așa cum este larg cunoscut acest loc, aduce aminte de insurecția anti-bolșevică din Kronstadt, în martie 1921, și de milițiile antistaliniste din Barcelona în timpul Războiului Civil Spaniol. Maidanul este mai mult decât o locație geografică. Este, asemeni Cataloniei lui George Orwell, o stare de spirit.
Revoluțiile au mai mult de o singură cauză și o multitudine de consecințe. Revoluția ucraineană s-a născut din disperare, furie și indignare. A fost un răspuns de proporții la maniera în care Ianukovici a acceptat dictatul lui Vladimir Putin, abandonând implicit suveranitatea națională a țării. Un birocrat de tip sovietic și un politician ultra corupt, Ianukovici nu a nutrit decât dispreț față de cetățeni, ca adevărații deținători ai suveranității populare. Asemeni dictatorului stalinist al României, Nicolae Ceaușescu, fondatorul comunismului dinastic, Ianukovici a ignorat realitatea și a ales să trăiască în propriul univers iluzoriu. Ucrainienii îl numesc Ianușescu. El a ordonat masacrarea cetățenilor neînarmați în numele unui pretins interes național. De fapt, și-a apărat doar interesele proprii, supraviețuirea sa la putere. Reacțiile imbecile ale găștii lui Ianukovici în fața provocărilor solide venite de la bază au grăbit prefacerea revoluționară.
Nu au fost partidele politice de opoziție cele care au asigurat sfârșitul acestei dictaturi cu mască democratică. Aidoma est-europenilor în 1989, rușilor în 1991, ucrainienii au descoperit posibilitatea unei maniere non-machiavelice de practică politică. Numele acestei năzuințe este societatea civilă. A fost societatea civilă cea care s-a debarasat de Ianukovici și a zădărnicit aranjamentele oportuniste impuse de Uniunea Europeană. Dacă ar fi fost după dorința UE, Maidanul ar fi capitulat de multă vreme.
Aparatul propagandistic al lui Putin a inițiat o campanie globală de întinare a Maidanului ca teritoriu al extremismului, șovinismului și fascismului renăscut. Canaliile lui Ianukovici au perpetuat aceste calomnii. N-a fost precupețit niciun instrument retoric pentru a portretiza luptătorii pentru libertate ai Maidanului drept moștenitori ai ultranaționaliștilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceasta a fost de altfel și maniera utilizată de Slobodan Milošević spre a delegitima lupta croată și bosniacă pentru independență. În Venezuela, succesorul lui Hugo Chavez, Nicolas Maduro, i-a denunțat pe protestatari ca "fasciști" și a utilizat violența pentru a zdrobi opoziția.
Realitatea este că Maidanul a fost divers, proteic, polimorf, flexibil ideologic și opus oricăror forme de extremism. Nu neg existența grupurilor de extremă dreapta, dar orice mișcare precum cea a Maidanului este sortită să atragă indivizi cu varii convingeri politice. Vorbesc aici de curentul principal, nu de periferie.
Adevăratul mesaj al ceea ce numesc Maidan nu este intoleranța, ci toleranța, nu excluderea, ci includerea, nu Rusia, ci Europa. Maidanul este un proiect transideologic, post-utopic. Ca moștenire a anului 1989, principala sa valoare este trairea în adevăr. Noii lideri ai Ucrainei vor trebui să construiască plecând de la capitalul social al încrederii, adevărului și toleranței create de Maidan. Ei vor trebui să onoreze memoria acelora care au fost uciși pentru că au crezut în dreptul cetățenilor de a lupta pentru adevăr.
(Articol aparut in revista online FrontPage.mag, 27 februarie 2014)
Traducere de Marius Stan
