Adieu, André Glucksmann!

André Glucksmann a fost deopotrivă un om al generației ’68 și unul al generației care a știut să se despartă de bețiile ideologice ale radicalismului utopic.

S-a stins din viață la 78 de ani filosoful André Glucksmann, unul dintre cei mai onești intelectuali dintr-un veac care s-a evidențiat prin lipsa de onestitate. A scris cărți care ne-au ajutat enorm, pe cei din generația mea, în Est și în Vest, spre a în­țelege felul în care ideile to­talizante, utopiile re­demp­ti­ve, cu alte cuvinte, sche­mele ideologice grandioase, duc la totalitarism. Cum știm, conceptul de to­ta­li­ta­rism are o istorie com­pli­cată, iar stânga marxistă a avut întotdeauna probleme cu adoptarea sa. În Franța, cel care a scris masiv și substanțial pe tema to­ta­li­ta­ris­mului a fost Raymond Aron, motiv pentru care discipolii unui Jean-Paul Sartre aveau mari reticențe în a accepta această no­țiu­ne. Ar fi de remarcat prezența unei stângi democratice care a recunoscut to­ta­li­ta­ris­mul drept o formațiune diferită de cele în­și­ruite de teodiceea istoriosofică marxistă (Cornelius Castoriadis și Claude Lefort).

André Glucksmann a debutat ca gânditor politic influențat în ana­lizele strategice de Ray­mond Aron, iar în cele fi­lo­so­fice de radicalismul de stânga atât de ubicuu în anii ’60. A fost un mar­xist de orientare maoistă care a îmbrățișat și numeroase teze gramsciene. Metanoia sa, ori, altfel spus, apostazia a fost pro­vo­cată mai presus de orice de lecturile din Hannah Arendt (Originile to­ta­li­ta­ris­mu­lui) și Aleksandr Soljenițîn (Arhipelagul Gulag). Apariția Arhipelagului a provocat în Franța o extraordinară dezbatere des­pre originile, natura și moștenirile bol­șe­vismului, a dovedit că există încă multe răni deschise, că tăcerea impusă de he­ge­monia culturală a Partidului Comunist Francez nu poate dura la infinit. Împreună cu Bernard-Henri Lévy, Glucksmann a fost campionul unei noi perspective asu­pra filosofiei politice și morale, una care să se sustragă unei false neutralități axio­logice și care să nu sucombe speciosului argument „tout comprendre c’est tout par­donner“. Se poate spune despre Gluck­s­mann că a fost nu doar un nouveaux phi­lo­sophe, ci și un filosof furios. Da, exista la el o mânie nestăvilită care îl plasa în ca­tegoria pe care Camus a numit-o a „omu­lui revoltat“. Filosofia lui André Glucks­mann nu a fost una a consimțământului oportunist și complicității placide, ci una a revoltei etice.

Glucksmann a scris multe cărți, inclusiv două la care țin foarte mult, Cynisme et Passion și La Bêtise, dar pentru mine el rămâne autorul volumului Les Maîtres-Penseurs, o contribuție cu totul originală la regândirea originilor filosofice ale emo­țiilor și pasiunilor revoluționare din se­co­lul lagărelor de concentrare. Am citit-o în câteva nopți, la București, m-a inspirat în scrierea propriilor mele articole, inclusiv unul dedicat noilor filosofi, publicat cu mi­nime tăieturi impuse de cenzură, inclusiv din Emil Cioran, în Revista de Filosofie. Titlul era Antinomii ale moralității ab­strac­te și ofeream numeroase citate pen­tru a argumenta că aveam de-a face cu probleme morale autentice, iar nu așa cum se scria în Era socialistă, că noii fi­losofi n-ar fi fost nici „noi“, nici „fi­lo­sofi“. Pentru instructorii din aparatul ideo­logic, în măsura că ar fi fost în stare să citească textele de o admirabilă erudiție ale lui Glucksmann, era vorba de un scan­dalos iconoclasm. Nu că le-ar fi păsat lor de Hegel, de Nietzsche ori de Marx, dar erau con­ști­enți că în protestul in­te­lectual al filosofului francez se găsea o invitație la re­vi­zuirea premiselor socia­lis­mului în genere. Scriam atunci despre necesitatea de a sfida dictaturile neo-caligulare. Mă gândeam la Hitler, Mussolini, Stalin, Mao, Ceaușescu.

Scopul intervenției filosofice a lui André Glucksmann a fost să descopere și să denunțe întruchipările răului, în politică și în societate, a construit ceea ce s-a numit o etică negativă. Într-un fel, l-aș ase­mui cu o gânditoare precum Judith Shklar, cu al ei concept de „liberalism al fricii“. Reflecțiile despre Soljenițîn au dus la geneza volumului La Cuisinière et le mangeur d’hommes, care marchează rup­tura unei largi părți a intelighenției ra­di­cale de stânga cu tradiția marxistă. Într-o carte intitulată Descartes c’est la France, Glucksmann va elogia în Descartes pe gân­ditorul pentru care lucrul esențial este să evităm capcanele Răului înainte de a visa despre piscurile Binelui. În toamna anului 1978, André Glucksmann avea să de­mon­streze concret angajamentul său pentru drepturile omului în momentul ope­ra­țiunii „un bateau pour le Vietnam“ me­nite să ofere ajutor refugiaților sud-viet­namezi (boat people) care încercau să eva­deze din infernul represiv al Vietnamului reunificat sub dominație comunistă. O fo­tografie celebră îi arată pe foștii nor­ma­lieni Raymond Aron și Jean-Paul Sartre strângându-și mâinile în compania lui An­dré Glucksmann, organizatorul de fapt al acelei faimoase întâlniri. Era vorba de o re­conciliere sub semnul imperativului drep­turilor omului, iar nu de finalul unei po­lemici de-o viață între autorul Opiului in­telectualilor și cel al Criticii rațiunii dia­lectice. Nici Aron, nici Sartre n-au re­nun­țat la marile lor pariuri etice, la an­ga­ja­mentele lor filosofice, primul a rămas li­be­ral, al doilea existențialist marxizant, dar au acceptat această strângere de mână pen­tru că amândoi au înțeles că drepturile omului sunt universale, nonnegociabile și transideologice.

Glucksmann s-a ferit, pe cât po­sibil, de excesul expunerii me­diatice, a preferat conferințele intelectuale seratelor mondene, iar atunci când realitățile po­li­tice deveneau urgente, știa să fie prezent fă­ră tăgadă. În anii ’80 a semnat toate ma­nifestele de solidaritate cu disidenții din blocul sovietic. Se știa despre Glucks­mann, ca și despre Jean-François Revel și Eu­gène Ionesco, că vor semna fără ezitare orice protest împotriva autocrațiilor de­cre­pite din Est. Am în față, când scriu aceste rânduri, un număr din revista alternativă de cultură Agora (redactor-șef Dorin Tu­do­ran, redactori Paul Goma, Michael Ra­du și Vladimir Tismăneanu). Este vorba de volumul al treilea, primul număr pe anul 1990. Colegiul de redacție: Eugène Io­nes­co, președinte de onoare; Alain Besançon, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Kazimierz Brandys, Vladimir Bukovsky, Marta Ca­ra­ion, Matei Cazacu, Matei Călinescu, An­drei Codrescu, Ioan Petru Culianu, Midge Decter, Milovan Djilas, François Fejtő, Vic­tor Frunză, André Glucksmann, Virgil Ie­runca, Marie-France Ionesco, Ghiță Io­nes­cu, Monica Lovinescu, Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Juliana Geran Pilon, Daniel Pipes, Lucian Raicu, Jean-François Revel, Josef Škvorecký, Géza Szőcs, Gás­pár Miklós Tamás, René Tavernier, Ion Via­nu. Nu cred că e nevoie să insist. Im­por­tant, aici și acum, este că André Glucks­mann a fost alături de cei care au refuzat să îngenuncheze.

André Glucksmann a fost deopotrivă un om al generației ’68 și unul al generației care a știut să se despartă de bețiile ideo­logice ale radicalismului utopic. Deziluzia sa aparține istoriei intelectuale a secolului XX și poate fi încadrată în ceea ce s-a nu­mit sindromul zeului care a dat greș (The God that Failed). Cum tulburător scria ma­rele sociolog Daniel Bell, fiecare generație a cunoscut propria experiență a Kron­stadt-ului, deci a imensei dezamăgiri în raport cu eșecul utopiei și cu trans­for­marea paradisului ideal în infernul real: Kronstadt însuși, în martie 1921, ororile colectivizării forțate și Holodomor, ma­sa­crul de la Barcelona în timpul Războiului Civil spaniol, procesele-spectacol de la Moscova, Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939, Raportul Secret al lui Nikita Hrușciov din februarie 1956, zdrobirea Re­voluției maghiare, suprimarea Primăverii de la Praga, interzicerea Solidarității și proclamarea Legii Marțiale în Polonia în decembrie 1981.

Kronstadt-ul lui André Glucks­mann a fost rezultatul șocului trăit în timpul și după citirea Arhipelagului Gulag. Pentru fi­losoful francez nu putea să exis­te justificare, oricât de răsucită dia­lectic, oricât de întortocheată metafizic, pentru lichidarea a zeci de milioane de oameni în numele unui proiect ideologic nesăbuit și aberant. După 11 septembrie 2001, André Glucksmann a scris una dintre cărțile cele mai inteligente moral în legătură cu neo­totalitarismul islamist: Dostoievski în Man­hattan. A înțeles că fenomenul te­rorist contemporan își are rădăcinile în ni­hilismul radical antiliberal al posedaților lui Dostoievski, un nihilism fundamental demonic. Orice încercare de a aboli dis­tincțiile dintre Cetatea divină și Cetatea umană duce obligatoriu la fundamentalism terorist. Aceasta este lecția cea mare a noii filosofii în varianta ei cea mai sinceră și credibilă, pe care a întruchipat-o André Glucksmann. Nu, nu a fost un DJ al gân­di­rii, cum a scris malițios și disprețuitor Cor­nelius Castoriadis, altminteri un gân­di­tor demn de tot respectul, la apariția vo­lumului Les Maîtres-Penseurs. Nu a prac­ti­cat exhibiționismul ideilor, ci arheologia lor. L-am întâlnit la București, în fe­bru­a­rie 1990, la sediul Grupului pentru Dialog Social. Erau acolo, dacă îmi amintesc bi­ne, Anca Oroveanu, Andrei Cornea, Ga­briel Liiceanu, Thomas Kleininger și alți pri­e­teni. S-a discutat despre revoluțiile din Est, în general, și despre cea română în particular. Am dialogat despre si­mu­la­crul de justiție numit procesul Ceaușescu. Nu mai țin minte detaliile argumentării, dar am fost sedus de logica impecabilă a in­ter­venției filosofului francez. Hannah Arendt scria că, atunci când gândirea și ac­țiunea se despart, spațiul libertății este periclitat. În cazul lui André Glucksmann, gândirea și acțiunea s-au contopit exemplar.