De același autor
Socul recentelor revelaţii despre Andrian Marino, pe care unii se grăbesc să le proclame drept irelevante, ţine de statura şi statutul acestui intelectual. A fost un intelectual public de mare vizibilitate după 1989, a fost privit de mulţi drept un mentor, un model de verticalitate, demn de urmat şi cultivat. Deschis şi fără menajamente, Marino şi-a judecat veacul şi semenii (ba chiar şi pe sine) în funcţie de criteriul ideologic. Cel moral era astfel identificat cu o opţiune politică precisă: anume cea antitotalitară, deci opusă domniei partidului unic şi statului controlat de poliţia secretă, instrumentul acelui partid. Linia de demarcaţie între democraţie şi totalitarism era văzută drept vitală. Cred că Adrian Marino, cel pe care l-am cunoscut, cel care a participat, alături de doamna Doina Cornea, la fondarea Forumului Democratic Antitotalitar, ar fi subscris fără rezerve la ideea că anticomunismul, asemeni antifascismului, este o obligaţie morală. Nu una legală, mă grăbesc să adaug, nu una dictată instituţional. Nu un „must“, ci un „ought to“. O idee consonantă cu un celebru eseu de Lionel Trilling despre „the moral obligation to be intelligent“.
Iată un pasaj (tranşant, neîndoios, dar şi „self-serving“ în lumina a ce ştim azi) din Viaţa unui om singur (p. 64): „Pentru mine, criteriul ideologic a fost şi a rămas esenţial, capital. Cel mai important dintre toate. Mai important decât toate aspectele închisorii, chiar şi cele «morale». Deoarece el trasează linia netă de demarcaţie dintre democraţie, comunism şi fascism şi legitimează întreaga mea acţiune şi atitudine, neschimbată până azi. Este şi rămâne sensul întregului meu «sacrificiu». Pe care nici nu-l «idealizez» şi, cu atât mai puţin, nu intenţionez să-l «valorific» într-un mod oarecare. Al meu şi al altora care au crezut în democraţia de tip occidental. Ea este radical opusă extremei stângi şi extremei drepte“.
Nu ştiu cum va fi reconciliat el această alegere existenţială, întemeiată pe imperativul clarităţii morale, cu colaboraţionismul dovedit în documentele din arhivele fostei Securităţi (aşa cum au fost prezentate în Evenimentul Zilei de către Mirela Corlăţan). Un colaboraţionism care a implicat infiltrarea exilului anticomunist în zona sa cea mai respectată şi respectabilă. E tulburător să afli că Adrian Marino încerca să submineze prietenia dintre Monica Lovinescu şi Mircea Eliade – marele savant căruia îi dedicase o monografie. E dureros să descoperi complicitatea cărturarului clujean cu forţele cele mai tenebroase ale sistemului, cu acele grupări securiste a căror ideologie era exact sinteza barocă dintre fascism şi comunism. Să fi fost, de fapt, această platoşă ideologică alibiul, raţionalizarea răsucită de care avea nevoie omul de cultură Marino atunci când asigura „baza documentară“ a notelor informative scrise de diverşii ofiţeri ca parte a unei nefaste colaborări? Cât de mult a fost zel şi cât a fost constrângere în acea complicitate? Pentru cei care am citit Jurnalul Monicăi Lovinescu ori am discutat despre Adrian Marino cu autoarea Undelor scurte şi cu Virgil Ierunca nu este în fond o mare surpriză ceea ce transpare acum. Iată un fragment revelator: „Cât despre cei care au semnat, G. i-a întrebat pe unii cum de s-au lăsat antrenaţi într-o astfel de calomnie. Olăreanu era consternat, ca şi Băcanu (c-a apărut aşa ceva în ziarul lui), în schimb, Marino spumega şi rămânea ferm pe poziţia sa injurioasă.
Prea se afirmă azi drept rezistent ca să nu retrezească bănuielile noastre de pe vremea când se comporta prin străinătăţi ca un agent. E unul dintre rarii de care m-aş mira să nu fi fost“ (Monica Lovinescu, Jurnal 1996–1997, Humanitas, 2005, p. 79).
Nu neg că Adrian Marino va fi fost recrutat prin şantaj ori prin alte insuportabile presiuni psihologice. Respect cei 14 ani de privare de libertate (temniţă şi domiciliu forţat). Dar a acceptat ulterior să servească scopurile Securităţii în domenii atât de importante pentru regim. Alţii nu au făcut-o. Să-i amintesc aici pe Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Bărbuş, fraţii Boilă, N. Steinhardt. Nu toată lumea a făcut pactul cu Diavolul. În amintirile sale, Adrian Marino nu a propus o discuţie deschisă a subiectului. Nu şi l-a asumat, asemenea lui Alexandru Paleologu, în dialoguri (publice ori private). Nu există o spovedanie a lui Marino. Dimpotrivă, a acoperit ruşinosul episod prin aluzii deliberat vagi şi neconcludente.
Nu ştim dacă Adrian Marino a scris delaţiuni mizerabile de tipul celor produse de Pavel Apostol despre Tudor Bugnariu şi familia acestuia. Vreau să sper că nu a făcut asemenea lucruri. Dar a fost agent de influenţă, deci colaborator al Securităţii. Problema este că nimeni nu l-a privit vreodată pe perfidul, infamul P. Apostol ca pe un personaj exemplar. Se ştia de la I.D. Sîrbu, între alţii, că P. Apostol era o jigodie, „une crapule“. Se ştia cum îl denunţase pe Lucian Blaga, fostul său profesor, în al cărui anturaj se strecurase după război. Se cunosc şi alte cazuri de colaboratori (delatori, agenţi de influenţă cu nume de cod, puşi în acţiune şi direcţionaţi de aparatul de Securitate). Nu cred însă că vreunul s-a bucurat după 1989 de imensul prestigiu al lui Adrian Marino. Să nu uităm: este vorba de Adrian Marino, preşedinte al juriilor ASPRO, doctrinar al liberalismului neoiluminist, teoretician al „celui de-al treilea discurs“, cel care ne apărea ca simbol al valorilor pluraliste, negate şi asediate într-o lume plină de canalii, lichele, nemernici şi poltroni. Ne surprindea uneori prin rigidităţi prea puţin generoase, dar nu-i puteam contesta angajamentul pentru sincronism democratic.
Aparenta linişte interioară, afişatul calm imperturbabil al lui Marino erau de fapt un travesti. Olimpianismul, detaşarea şi serenitatea ascundeau furtuni interioare, frământări, anxietăţi, chiar spasme. Există un deficit de empatie admirativă la acest om. Era un personaj chinuit, mereu convins că i se fac nedreptăţi teribile. Uneori, chiar i s-au făcut. A fost închis ca militant ţărănist, a făcut ani grei de închisoare şi domiciliu forţat. Prin care a trecut, înţeleg, cu verticalitate. Alteori, însă, a văzut maligne comploturi acolo unde era vorba doar de prea umane rivalităţi şi minore jocuri de culise. Îşi construise în sinea sa o statuie şi se mira că intelectualii nu se înghesuie să o contemple cu extaz. A întreţinut relaţii cordiale cu unii politruci, de la care a obţinut sprijin pentru ale sale iniţiative profesionale (dar şi pentru dreptul de a călători în Vest). Fostul deţinut politic a fost, conştient sau nu, un „diplomat cultural“ al regimului comunist. Nu a fost unicul, fireşte, dar subiectul este de neocolit în cazul unui autor care se plasează pe ceea ce se cheamă „moral high ground“. Un N. Steinhardt era ţinut sub strictă supraveghere a Securităţii,
un I.D. Sîrbu nu mai puţin.
După prăbuşirea dictaturii comuniste, Adrian Marino s-a raportat alergic la ceea ce el deplora drept revenirea la un spiritualism de sorginte iraţionalistă. Genul eseului (chiar filosofic) i se părea prin definiţie frivol. A propus, mergând dincolo de ceea ce documentele probau, demitizarea moştenirii lui Constantin Noica. Demistificarea s-a convertit într-un rechizitoriu. Îl deranja, mărturisit sau nu, existenţa unui cerc de discipoli formaţi în jurul Păltinişului ca model paideic. Atunci când a plecat dintre noi, într-un articol apărut în revista timişoreană Orizont, l-am comparat cu personajul Settembrini din Muntele vrăjit de Thomas Mann: asemenea acestuia, credea cu pasiune în idealurile Luminilor, în Raţiune şi Progres, în valorile urbane şi în instituţiile parlamentar-burgheze. Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Noica îi apăreau ca tot atâţia Naphta. Neliniştile, chiar capcanele modernităţii, acele tensiuni tragice detectate de Cioran, raţiuni pentru admiraţia venită din partea unor Susan Sontag, Adam Michnik ori Alain Finkielkraut, erau pentru Adrian Marino agonii histrionice.
Totodată, Marino nu avea nici cea mai mică vibraţie (tout au contraire) când venea vorba de alte forme de experienţă, de alte metode de cunoaştere decât cele raţionaliste. Îl scotea din sărite tot ce mirosea a „misticism“, „iraţionalism“, „trăirism“. Nu l-aş numi însă un fervent lovinescian. Nu s-a apropiat de exponenţii Cercului de la Sibiu, nu făcea din autonomia esteticului o chestiune primordială. S-a declarat cu mândrie un neopaşoptist şi a sfidat orice altă perspectivă de reclădire a tradiţiei întrerupte de fascism şi comunism. Susţinea că îi repugnă autocompătimirea, dar cartea sa de memorii păcătuieşte prin chiar acest nesfârşit solilocviu al unui om care pare să nu se fi bucurat niciodată de viaţă. Scrie: „Nu vreau să conving şi, mai ales, să «înduioşez» pe nimeni. Îmi este total indiferent dacă sunt «crezut» sau nu“ (p. 84). Oare? Mie mi se pare că tocmai acest lucru îl interesează, să convingă, să fie crezut şi, de ce nu, chiar să „înduioşeze“. Distanţându-se de Max Scheler, Marino nu credea că resentimentul este neapărat o expresie a unei slăbiciuni, derive ori traume psihologice. Iată deconcertanta, bizara elogiere a acestei diformităţi sufleteşti: „… am o opinie personală despre valoarea resentimentului. Mai întâi, orice s-ar spune, el este inevitabil. Si, adesea, necesar. Si chiar legitim-justiţiar. Face dreptate. Stimulează energia şi argumentaţia, care restabilesc echilibrul unor nedreptăţi sau erori grave“ (p. 17).
Adrian Marino a fost un spirit antitotalitar, iar această dimensiune a biografiei sale trebuie recunoscută cum se cuvine. A fost în egală măsură un mizantrop, un om plin de idiosincrazii, exasperat nu doar de impostură, dar şi de gloria, adeseori binemeritată, a altor intelectuali. Nu-şi putea domina ispita de a fi ranchiunos. Se pretindea „au-dessus de la mêlée“, dar suferea de mistuitoare invidii (exemplele abundă). Și-ar fi dorit poate ucenici, dar nu avea nici timp, nici răbdare pentru ei. Adrian Marino a trăit la Cluj vreme de decenii, dar nu s-a integrat în viaţa intelectuală (editorială, academică) locală. Severitatea lui Adrian Marino era una selectivă. Ca şi indignările sale: justificate de multe ori, buimăcitoare la fel de frecvent. Îşi raţionaliza frustrările cu dialectică abilitate. Poate că marea problemă a intelectualului Adrian Marino, dincolo de faliile psihologice şi de un orgoliu supradimensionat, a fost creditul excesiv dat analizei strict ideologice a oamenilor, valorilor şi mai ales a unor situaţii istorice tulburi şi tulburătoare. Biografia sa (ori, mai precis spus, o perioadă a ei) este, din păcate, asemenea sistemului pe care l-a denunţat cu justificată duritate: duplicitară, dedublată, disimulată. De aici şi marea dezamăgire. Acolo unde există asprimea judecăţilor morale te aştepţi să descoperi integritatea.
PS: Acest text reprezintă în exclusivitate opiniile mele personale. Opinii ce ţin de ceea ce numesc dreptul la dezamăgire. //
