De același autor
Ambasadorul Sorin Ducaru a accentuat in luarea sa de cuvant semnificatia profunda a acestei initiative in momentul in care vechile diviziuni politice si militare au disparut, dictaturile comuniste din Europa s-au prabusit, iar tarile fostului bloc sovietic sunt integrate ori pe cale de integrare in NATO.
Ministrul consilier al Ambasadei Germaniei a evocat cu emotie anul 1989, asa cum l-a trait el la Bonn si la Praga. Tin sa mentionez ca evenimentul a primit sustinerea a opt ambasade europene, iar printre participantii la receptie s-au numarat Martin Palous, ambasadorul Republicii Cehe, si Martin Butora, ambasadorul Slovaciei la Washington, amandoi fosti disidenti si activisti in cadrul "Cartei 77", de care ma leaga vechi sentimente de prietenie. Au fost de asemenea prezenti ambasadorul maghiar si noul ambasador al Iugoslaviei, Ivan Vujacic.
Cu acest prilej, ambasadorul roman a oferit pentru viitorul muzeu o serie de documente si obiecte legate de perioada Razboiului Rece, inclusiv documente legate de perioada deportarii membrilor guvernului Imre Nagy in Romania (1956-1957).
Am fost onorat de invitatia primita de a prezenta, alaturi de ministrul consilier german, ceea ce se numeste the keynote address (discursul principal) la acest eveniment. In randurile ce urmeaza voi rezuma ideile esentiale ale expunerii mele. Primul lucru care mi se pare necesar a fi accentuat acum este faptul ca, la 13 ani de la revolutiile din 1989, statele din Europa de Est si Centrala au realizat lucruri care pareau de domeniul imposibilului vreme de decenii: acceptarea in NATO, sanse reale de intrare in Uniunea Europeana, piete libere, medii de informare necenzurate, sisteme politice bazate pe multipartidism si alternanta la putere si, cu exceptia tragediei iugoslave, solutii pasnice la conflicte etnice ori sociale.
Aceste rezultate incontestabile sunt direct legate de natura revolutiilor din 1989: nonutopice, nonideologice, noniacobine, inspirate inainte de orice de idealurile drepturilor umane si civice. Ceea ce s-a petrecut dupa caderea comunismului a fost un proces complex, cu multe reculuri, frustrari si dezamagiri, dar si cu succese indubitabile. Lucrul cel mai important, pe care unii sceptici il uita din pacate, a fost transformarea subiectilor statului totalitar (fie el si in faza agonic-terminala) in cetateni ai unei societati deschise. Revolutiile din 1989 au pus capat nu doar autocratiilor leniniste din Europa de Est si Centrala, dar si impartirii lumii in blocuri politice si militare antagoniste, bazate pe ideologii structural incompatibile. Aceste miscari antitotalitare au facut parte din ceea ce regretatul filosof politic maghiar Ferenc Feher numea candva "lunga revolutie est-europeana impotriva Ialtei". Prin Ialta intelegem polarizarea Europei impusa de Stalin la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, un sistem global scindat, care a permis Uniunii Sovietice sa-si exercite dominatia asupra imperiului ei exterior, in pofida revoltelor ciclice ale natiunilor oprimate din Europa de Est (sa ne amintim asemenea puncte istorice cardinale, repere cruciale in istoria luptei pentru libertate si a reprimarii ei de catre potentatii comunisti, precum Berlin 1953, Budapesta 1956, Praga 1968 si legea martiala din Polonia, in decembrie 1981, care a dus la interzicerea sindicatului liber, autoguvernat, Solidaritatea).
Merita sa ne amintim, de asemenea, natura regimurilor comuniste: era vorba de sisteme care proclamau oficial un crez egalitar-utopic, dar care erau in fapt dictaturi bazate pe violenta si distrugerea sistematica a mentalitatilor, valorilor, traditiilor si institutiilor democratice.
Minciuna a fost, cum scria candva Leszek Kolakowski, fundamentul insusi al totalitarismului. Scopul principal al acestor regimuri leniniste era asfixierea creativitatii, anihilarea societatii civile si plasmuirea asa-numitului "om nou", in fapt individul totalmente maleabil, utilizabil in chip arbitrar de catre statul politienesc, in cadrul experimentului de inginerie sociala radicala. Sloganul marxist-leninist despre "libertate ca necesitate inteleasa" nu era decat o tentativa de a justifica filosofic strivirea libertatii (in treacat fie spus, cei care au demonstrat si denuntat impostura marxismului oficial au fost ganditorii stangii antiautoritare, intre care Kolakowski, Ivan Svitak, Scoala de la Budapesta, grupul iugoslav Praxis, filosofii Scolii de la Frankfurt, Cornelius Castoriadis si Claude Lefort). Regimurile comuniste erau inradacinate in duplicitate si dispretuiau criteriile traditionale care disting, din timpuri stravechi, binele de rau. In fazele lor extreme, toate regimurile comuniste au fost angajate in actiuni distructive impotriva propriilor populatii, in numele construirii societatii perfecte, lipsita de proprietate privata si fara clase. Teroarea a fost continuu prezenta, fie in chip deschis, fie camuflata, deci ca amenintare potentiala.
In Romania, de pilda, omniprezenta Securitate a ajutat regimul Ceausescu sa-si urmareasca cele mai aberante scopuri, inclusiv distrugerea patrimoniului artistic national, demolarea centrului istoric al Bucurestiului, represiunea disidentei intelectuale, fie si in formele cele mai autolimitate, impunerea unei politici demografice barbare, ca sa nu insist asupra infometarii organizate de catre statul-partid ca mijloc de constrangere si asuprire in masa. Orice am crede despre schimbarile petrecute in sistemele leniniste, mai ales dupa "Raportul secret" al lui Nikita Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, in februarie 1956, ele nu au abandonat vreodata ambitia monopolului politic absolut. Era vorba de dogma sacrosancta a "rolului conducator al partidului", care a fost codificata constitutional, astfel incat orice efort de rezistenta era automat calomniat si criminalizat drept "anticonstitutional".
Substanta ideologica a Razboiului Rece a fost limpede formulata de Stalin in 1945, in cadrul conversatiilor cu Milovan Djilas, intelectualul comunist iugoslav care avea sa rupa cu leninismul si sa-l sfideze pe Tito in numele unui umanism democratic si antiautoritar. Spunea astfel Stalin: "Acest razboi nu este unul ca in trecut; cine ocupa acum un teritoriu isi impune propriul sistem.
Fiecare isi impune propriul sistem oricat de departe pot ajunge armatele sale. Lucrurile nu pot sta altfel" (Milovan Djilas, Conversations with Stalin, Harcourt Brace, 1990, p. 114). Intr-un editorial memorabil publicat imediat dupa fuga lui Ceausescu din cladirea Comitetului Central, cotidianul New York Times scria: "Ce an, ce luna, ce saptamana, ce zi!". Aceasta fraza capteaza intregul sentiment exuberant al transcenderii pragului imposibilului trait de participantii la revolutiile din 1989. Pe drept cuvant acel an a fost numit mirabilis, un an miraculos - regimuri ce pareau eterne s-au prabusit, ca rezultat al unor factori pe care ii voi enumera, fatalmente, in chip schematic. Ma gandesc asadar la criza ideologica (declinul autoincrederii in randurile castei dominante, respectiv ceea ce chinezii numesc credinta conducatorilor intr-un "mandat ceresc"); criza morala (coruptie endemica, paralizie birocratica, agravata de esecul tentativelor de reforme initiate "la varf"); decaderea economica (intensificata, dar nu generata de recesiunea globala din anii ‘70); dezvoltarea societatii civile si actiunile disidente inspirate de sentimentul valorilor europene comune si de idealul drepturilor omului, mai cu seama dupa Actul Final al Conferintei de la Helsinki); sprijinul occidental pentru activitatile civice independente; presiunile vestice asupra liderilor sovietici in sensul incetarii aventurilor politice si militare externe; si, ca factor catalizator decisiv, fenomenul Gorbaciov (a se vedea, in acest sens, revelatorul volum de conversatii dintre Gorbaciov si Zdenek Mlynar, ideologul "Primaverii de la Praga", aparut anul acesta la Columbia University Press).
Toti acesti factori s-au intalnit in crearea unei constelatii de tensiuni ce nu puteau fi rezolvate in cadrele vechilor paradigme regionale si globale. Explozia devenise necesara, insa nimeni nu putea prevedea momentul in care se va produce. A fost nevoie de o combinatie de factori, inclusiv vointa liderilor sovietici de a renunta la doctrina Brejnev a "suveranitatii limitate", pentru ca o necesitate politica, economica si morala sa se transforme intr-o drama istorica cu implicatii mondiale. Intr-adevar, revolutiile din 1989, cum observa Timothy Garton Ash, "au schimbat intreaga harta politica a Europei, au dus la sfarsitul URSS, al Razboiului Rece, al secolului douazeci, in sensul sau scurt, si la o totala redefinire a stangii" (vezi volumul editat de Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu, Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, Central European University Press, 2000, pp. 395-396). Ceea ce s-a petrecut in 1989 a semnificat finalul vechii ordini mondiale si intrarea intr-o noua epoca, plina de sperante si impliniri democratice, dar si de noi pericole si mari riscuri. Este ceea ce, cu premonitorie acuitate, politologul american Ken Jowitt numea, la inceputul anilor 90, "the new world disorder" ("noua dezordine mondiala").
