De același autor
“Cuvintele au efecte indelebile si incontestabile in spatiul politic, pot duce la asanarea sau, dimpotrivă, la poluarea climatului public. Joaca de-a revolutia, incurajarea unor aventurieri iresponsabili, fraternizarea cu demagogi specializati in cultivarea urii sunt din nefericire tactici pe care unii politicieni le considera acceptabile, ba chiar recomandabile. Să-l consideri pe Vadim Tudor simbol al rectitudinii morale este o performantă ce tine de o Carte Guiness a recordurilor antifrastice.
Am citit cu stupoare zilele trecute că pentru Sorin Oprescu, recent revenit la matca pesedistă (dacă nu cu carnet , măcar cu onoruri si zambete galese), PRM, campionul campaniilor pestilential-xenofobe din ultimii peste douazeci de ani, ar reprezenta “o adevarată coloana vertebrală a acestei tari” si este caracterizat de curătenie morală, verticalitate si curaj: “Adesea cuvintele dumneavoastră au exprimat adevaruri, au avut continut si sens dar de multe ori au fost bagatelizate, răstălmacite pentru a li se minimaliza mesajul”. Bagatelizate si răstălmacite de cine? Isi mai aminteste Sorin Oprescu faimoasa invitatie a lui Vadim Tudor: „Lăsati securistii să vină la mine!” Oare nu-l nelinisteste aceasta reabilitare insolentă a tot ce-a avut Romania mai odios in a doua jumătate a veacului trecut? Se simte Primarul General al Capitalei solidar cu Vadim si oastea sa de ex-securisti?
Scriam intr-un articol transmis in 2001 la Deutsche Welle: “Nu este deloc sigur că doar retorica exclusivismului national l-a readus pe Vadim Tudor in centrul dezbaterilor politce . Este mai degrabă cazul să analizam cauzele fenomenului in esecul (partial, insa nu mai putin real) al fortelor democratice de a oferi viziuni coerente si credibile privind metodele, scopurile si sansele reale ale tranzitiei către economia de piată si societatea deschisă.
Vadim Tudor este in fond numele atator chestiuni rămase in suspensie, amanate sau pur si simplu negate de exponentii directiei liberale din cultura politică romanească: aliante stranii intre forte politice altminteri incompatibile; civismul de paradă in lipsa unor dezbateri autentice privind traditiile constitutionale ale statului roman; refuzul unor analize serioase privind rolul Securitătii in patru decenii de experiment leninist; combinatia dintre fascism si comunism in ideologia protocronismului ceausist; o privatizare anemică, un stat de drept calcand prea des cu stangul.
Să nu uitam faptul ca Vadim nu este decit virful acestui aisberg national-securist (a se citi atent listele mai vechi si mai noi de senatori si deputati peremisti): ideologia lor este mereu aceea a “patriei in pericol”, deci a colectiviăatii organice amenintate de invazia externă si de calul troian strecurat in chiar inima cetătii. In plan ideologic, ne intalnim cu acelasi prafuit, dezolant protocronism celebrat de Vadim, Mihai Ungheanu si amicii lor in perioada dictaturii.
Pe vremea cind eram student la sociologie, la inceputul anilor 70, am auzit de la colegii mei din anii mai mari urmatoarea istorie: se pare că la intrebarea profesorului Miron Constantinescu de ce a decis să urmeze aceasta profesiune, tanărul Vadim ar fi raspuns “pentru că doresc sa devin un Eminescu”. Nu stiu cit adevăr este in aceasta povestire, oricum rămane faptul ca articolul “Idealuri”, deci textul săptămanist care a facut din Vadim un caz celebru al “epocii de aur”, era tocmai unul care exacerba logica organicismului etnocentric din gandirea politică eminesciana. E bine sa ne reamintim aceest lucru, mai cu seama acum, cind se uita de către unii că polarizarile ideologice post-comuniste isi au originile, in mare masură, in conflictele culturale esopic exprimate, insă nu mai putin reale, ale perioadei Ceausescu.
Revenind la “idealul Eminescu”, pastrand evident proportiile, avem de-a face cu o situatie pe care candva Marx (si el studiat de junele Vadim, ca si de către noi toti, pe vremea aceea) o definea, pe urmele lui Hegel, astfel: “prima oară tragedie, a doua oară farsă”. Insa este vorba de o farsă la al carei actual trist succes au contribuit toti cei care au minimalizat fenomenul, sau l-au utilizat in scopuri politicianiste (mă gindesc la experienta “patrulaterului rosu” din perioada guvernării Iliescu-Vacaroiu).
Ascensiunea populismului, a ceea ce se poate numi viziunea etnocratic autoritaristă, ca si respectabilizarea lui sint este de fapt rezultatul ororii feseniste de disidenti, de renasterea societatiii civile. Originile peremismului, ca si ale fesenismului, sint inseparabile de ideologia national-stalinista. Să recitim lista “trădării nationale” propusă candva de “tribun”, si vedem clar impotriva cui, sau mai exact impotriva căror idei, se constituie peremismul ca miscare a disperăriii, furiei, revansei si invidiei istorice”.
articol publicat de hotnews.ro
