De același autor
Criza stângii europene este, de fapt, criza unei direcţii din conştiinţa şi practica politică a continentului. O direcţie ce îşi reclamă originile din Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (Internaţionala I), fondată de Marx şi alţi doctrinari / militanţi anticapitalişti, ori chiar din curentele mai vechi, unele premoderne, ale socialismului utopic, anarhismului etc. (vezi Albert S. Lindemann, A History of European Socialism, Yale University Press, 1983; Shari Berman, The Primcay of Politics: Social Democracy and the Making of Europe’s Twentieth Century, Cambridge University Press, 2006).
Demarxizarea social-democraţiei vestice, mai ales în anii ’60, nu a însemnat însă renunţarea la un număr de dogme economice şi sociale de sorginte pronunţat etatistă, precum şi la vetusta mefienţă în raport cu iniţiativa privată, rolul pieţei şi necesitatea limitării guvernământului. Mai mult decât atât, partizanii stângii socialiste din Vest nu au interiorizat de o manieră responsabilă lecţiile a ceea ce regretatul gânditor maghiar Ferenc Fehér a numit bestiarium-ul socialismului real.
Alegerile din Germania, desfăşurate cu doar câteva săptămâni înaintea aniversării a două decenii de la căderea Zidului Ruşinii, au provocat cea mai puternică înfrângere a social-democraţilor din acea ţară din ultimii ’60 de ani. Să nu uităm că SPD semnase, cu doar doi ani înainte de ceea ce s-a numit Die zaertliche Revolution (revoluţia tandră) din fosta RDG, un protocol de colaborare ideologică cu partidul lui Honecker şi Mielke (şeful Stasi). Este simptomatic şi declinul prin care trece Partidul Socialist Francez. Stânga italiană este fragmentată, descumpănită şi incapabilă să ofere o alternativă viabilă la stilul şi strategiile lui Silvio Berlusconi şi Gianfranco Fini (deşi există divergenţe semnificative între aceştia). În Portugalia, PSD este de fapt un partid de centru cu înclinaţii adeseori clasic-liberale. Oricum, un partid nedezminţit anticomunist. Avansul stângii latino-americane nu poate fi contestat, dar fenomenul este departe de a fi unul omogen. Există diferenţe esenţiale între extravagantul şi iresponsabilul socialism (populism) bolivarian al lui Chavez (expresie a barocului fascisto-comunist) şi stânga socialistă din Chile, Uruguay ori Brazilia. Eroziunea inexorabilă a castrismului contribuie cât se poate de direct la deradicalizarea stângii latino-americane.
Ceea ce se întâmplă în Europa de Vest (implozia stângii chiar în condiţiile recesiunii globale) nu va întârzia să aibă repercusiuni şi în Europa de Est şi Centrală. Stânga din Est şi cea din Vest nu (mai) sunt separate printr-o Cortină de Fier (ori de ceaţă). În cazul României, pretinsa stângă pesedistă este de fapt o corporaţie incoerentă ideologic, dispusă mereu la salturi mortale dictate de interese oligarhic-baronocratice, ca şi de un leninism rezidual (iată-l chiar în acest moment pe Ion Iliescu revenind la timona partidului pe care l-a inventat). Să nu uităm, PSD a fost partidul care s-a opus cel mai înverşunat, poate doar cu excepţia PRM, decomunizării.
Într-o carte care urmează să apară la Editura Curtea Veche, în excelenta traducere a Ioanei Ilie, Colosul răsturnat: Stânga la răscruce, Bernard-Henry Levy examinează pe larg şi cu acurateţe registrul de iluzii autodistructive ale stângii occidentale contemporane. Între altele, îmbrăţişarea tematicii resentimentare a antiamericanismului, antieuropenismului, antiglobalismului, anticapitalismului (fixaţie mai veche, însă revigorată) şi, mai nou, a antisemitismului (îndeosebi sub camuflajul antisionismului). Stânga de azi tinde să devină deschis iudeofobă. Ca şi naţionaliştii socialişti din Viena tânărului Hitler (vezi Brigitte Hamann, Hitler’s Vienna: A Dictator’s Apprenticeship, Oxford University Press, 1999). Bernard-Henry Levy este citat într-un informativ articol de Steve Erlanger în New York Times, intitulat Europe’s Socialists Suffering Even in Bad Times (septembrie 28, 2009). În acelaşi articol sunt incluse opiniile unor specialişti pe tema dinamicii politice a Europei de Vest, între care Michel Winock, Giovanni Sartori şi Tony Judt. Recomand această analiză din prestigiosul ziar american ca sursă bibliografică pentru cei care urmăresc cu atenţie fenomenul destrămării vechilor paradigme politico-intelectuale.
În opinia mea, actualul declin al stângii nu poate fi despărţit de momentul 1989, când regimuri de sorginte marxistă s-au prăbuşit fără glorie. În volumul pe care l-am coordonat despre revoluţiile din 1989 (Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, Polirom, 1999), poate fi citit un remarcabil studiu al profesorului Daniel Chirot despre colapsul leninismului şi deruta istorică a stângii (inclusiv a celei antiautoritare). Actualele invocări (patetice) ale unei tradiţii, în fond, anacronice (a se vedea declaraţiile neoleninistului Slavoj Žižek, ale maoistului Alain Badiou, cu a sa „hypothèse communiste“, şi ale neoluxemburgistului G.M. Tamás) nu fac decât să probeze deficitul de imaginaţie politică şi intelectuală a acestei familii de gânditori radicali.
La extrema stângă, aşadar, au loc replieri, se fac eforturi de reconstrucţie doctrinară, se nasc alianţe dintre cele mai stranii, dar, cel puţin acum, ele par mai degrabă reluări dezolante ale unor scenarii desuete decât expresia unei noi viziuni. Die Linke în Germania (dominată de foştii militanţi ai PSUG din Germania de Est şi de „dezertori“ din SPD) a câştigat ceva teren, dar rămâne un partid marginal. Despre Partidul Socialist Francez, Levy, care a votat pentru Ségolène Royal la ultimele alegeri prezidenţiale, afirmă direct: „Este de-acum mort. Nimeni, ori aproape nimeni nu îndrăzneşte să o spună. Dar toată lumea, ori aproape toată lumea, o ştie“. Ceea ce implică (generează) un număr de provocări tot mai presante pentru partidele de centru-dreapta, care nu se pot mulţumi pur şi simplu cu avantajele rezultate din eşecul adversarilor lor de idei.
Este nevoie de regândirea cadrelor conservatorismului liberal în raport cu aventura istorică a globalizării, cu dificultăţile menţinerii sistemului de welfare, cu problemele generate de imigrare, cu necesitatea continuării războiului din Afganistan şi lupta împotriva flagelului terorist.
„Socialismul în Europa nu pare să mai aibă un viitor“, spune Tony Judt. Ceea ce creează de fapt un nou spaţiu cultural, politic şi ideologic, cu noi tensiuni, noi dileme, noi rătăciri şi noi posibile radicalisme colectiviste. Mitul post istoriei s-a dovedit precar şi efemer. Cum spuneam, dacă stânga democratică trăieşte un puternic recul, există întotdeauna forţe neonihiliste care se pregătesc de o nouă ofensivă. Tocmai de aceea este important să reţinem lecţiile revoluţiilor din 1989, înainte de toate cele legate de construcţia unor comunităţi democratice bazate pe libertate, proprietate privată, piaţă liberă, respect pentru valorile spiritului, decenţă, toleranţă şi civilitate. //
