Democrația pe marginea prăpastiei. O lovitură de stat eșuează în România

Cu un guvern USL validat prin alegeri naționale, viitorul României pare mai degrabă sumbru.

La 23 de ani de la revoluția sângeroasă ca­re a eliberat-o de opresiunea dictaturii lui Ceaușescu, România părea să fi devenit o democrație consolidată, fiind membră a NATO și a UE. A venit însă vara lui 2012, când această țară sud-est europeană, în legătură cu care existau de­ja îngrijorări din partea Eu­ropei Occidentale din cauza informațiilor privind ile­ga­litățile în cadrul structurilor de stat și corupția politică, a optat pentru o identitate politică neo-autoritară, pre­cum un al doilea Belarus sau a doua Ve­nezuelă. Oficiali ai Uniunii Europene și ai Statelor Unite ale Americii au reacționat însă și au avertizat cu hotărâre Guvernul Ro­mâniei să-și respectele angajamentele.

Vara dezbinării din această țară a început de fapt în ianuarie, când revolte de stradă au con­testat conducerea de atunci. Parțial spontane, parțial orga­nizate de opoziția de stânga, populistă, ca­re se opunea acordurilor cu FMI, inclusiv echivalentul românesc al mișcării Occupy Wall Street, aceste demonstrații din iarnă nu au reușit să genereze o mișcare socială reală, cu un program coerent și cu o stra­tegie credibilă, dar ele au fost avan­pre­mi­era pentru gravele tensiuni politice care au explodat peste câteva luni.

Președintele Traian Băsescu, fost căpitan de vas, ales de două ori pentru un mandat de cinci ani în 2004 și 2009, a fost per­ce­put de cele mai multe ori drept principalul vinovat pentru măsurile de austeritate neg­ociate cu FMI și adoptate în mai 2010. În consecință, popularitatea lui a suferit un declin constant în rândul electoratului. Un guvern reformist condus de fostul ministru de Externe și director al SIE, is­toricul educat la Oxford Mihai Răzvan Un­gureanu, a căzut în urma unei moțiuni de cenzură în aprilie, fiind înlocuit, în mai, de un guvern bazat pe o coaliție de cen­tru-stânga, Uniunea Social-Liberală. Noul prim-ministru, socialistul de 39 de ani Vic­tor Ponta, este un autoproclamat ad­mi­ra­tor al lui Mao Zedong și Che Guevara. Scri­i­toarea și laureata Premiului Nobel Herta Müller, care s-a născut în România, a nu­mit partidul lui Ponta „falșii social-de­mocrați“, iar noul stil de guvernare drept „un spectacol al escrocilor“.

După venirea la putere a lui Ponta, în iu­nie 2012, revista Nature a publicat un ar­ticol devastator care demonstrează că teza de doctorat a acestuia conține peste 100 de pagini plagiate din alte lucrări. Frank­furter Allgemeine Zeitung, Le Monde și multe alte ziare europene au preluat aceas­tă știre. Consiliul de Etică al Ministerului Educației urma să condamne plagiatul lui Ponta când componența sa a fost brusc lăr­gită pentru a include o majoritate fidelă noului premier. Instituția în noua formă l-a exonerat pe acesta, cu toate că, în pa­ralel, Comisia de Etică a Universității din Bu­curești, instituția care i-a acordat titlul de doctor lui Ponta, a condamnat fără echi­voc plagiatul. Pentru a contracara efectele acestui scandal, Ponta și cel mai apropiat aliat al său, liderul Partidului Liberal, Crin An­tonescu, au declanșat o virulentă cam­panie de atacuri xenofobe și anti­occi­den­tale legată de pretinsele interese ale presei străine care a scris despre respectivul pla­giat. Simultan, cei doi au anunțat măsuri populiste de majorare a salariilor și pen­siilor.

Situația politică din țară s-a radicalizat și mai mult în iunie, când fostul premier Adrian Năstase (lider so­cial-democrat, profesor în drept și coordonatorul de doctorat al lui Ponta) a fost condamnat la doi ani de în­chisoare pentru co­rupție, după o presupusă încer­care de sinucidere în momentul arestării. Năstase, perceput pentru o perioadă drept lider omnipotent, care a adunat o imensă ave­re în perioada în care a deținut funcția de șef al guvernului, a devenit primul pre­mier postcomunist, nu doar în România, ci și în oricare altă țară a UE, care a fost trimis la închisoare. Indiferent dacă a în­cercat sau nu să se sinucidă – a negat du­biile pe acest subiect din închisoare, unde continuă să scrie pe blogul personal des­pre încarcerarea sa abuzivă și despre pro­priile ambiții politice –, el a declanșat o me­lodramă națională care a monopolizat te­leviziunile din țară.

După condamnarea lui Năstase, atacurile împotriva statului de drept din România s-au accentuat. Puterea judecătorească, în­că fragil independentă, dar încurajată de UE, devenise prea îndrăzneață în raport cu oligarhii îmbogățiți în perioada post­co­munistă, inclusiv cei care avuseseră le­gă­turi cu fosta Securitate. Această proaspăt con­solidată cleptocrație, cel puțin așa o per­cep românii, a lansat o campanie de sub­minare a conceptului și practicii judi­ciarului independent și transparent, ata­când o serie de instituții a căror misiune presupune analiza trecutului comunist al țării și promovarea unor politici culturale prooccidentale. Directorul Arhivelor Na­ționale, un tânăr istoric care a permis pu­blicului interesat accesul la resurse ar­hi­vistice care pentru ani buni au fost inac­ce­sibile, a fost demis. O altă țintă a fost pres­tigiosul Institut Cultural Român, care a fost implicat în promovarea noului val al ci­nematografiei românești și a curentelor moderniste în varii alte domenii culturale. Filosoful Horia-Roman Patapievici și echi­pa sa au demisionat în semn de protest fa­ță de tăierile bugetare drastice și de pre­siunile puternice ideologice. Noua con­du­cere a schimbat în mod radical strategia institutului și a promovat o abordare de factură provincială care amintește de pro­paganda ceaușistă.

În iulie, liderii Uniunii Social-Liberale de centru-stânga s-au considerat îndeajuns de puternici pentru a-l îndepărta pe pre­ședintele Băsescu și pentru a restructura puterea judecătorească. Pentru a atinge aces­te scopuri, au folosit traseismul par­la­mentar pentru a obține o zdrobitoare ma­joritate parlamentară. Au fost înlocuiți apoi liderii celor două Camere ale par­la­mentului și Avocatul Poporului. O sesiune extraordinară a parlamentului a fost ul­te­rior convocată pentru suspendarea lui Bă­sescu și pentru organizarea unui refe­ren­dum care să oficializeze această decizie. Crin Antonescu, copreședintele USL și li­derul Senatului, a devenit președintele in­terimar al României, înlocuindu-l pe Bă­ses­cu, care se afla la a doua suspendare din funcție.

Ultima speranță a lui Băsescu și a me­n­ținerii independenței puterii judecătorești în România a fost Curtea Constituțională, pe care liderii USL au încercat imediat să o transforme într-o instituție fidelă pro­priilor scopuri. Printr-o mutare surpriză, Curtea Constituțională a cerut ajutorul Co­misiei de la Veneția, care are rol con­sultativ pe probleme de natură cons­ti­tu­țională în UE. Aceasta a fost o măsură de urgență fără precedent în scurta istorie a Uniunii.

Eforturile premierului Ponta, ale președintelui interimar An­to­nes­cu și ale aliaților lor de a des­fi­ința Curtea sub forma în care funcționa, ca ultimă redută a le­galității în România, a generat reacții dure și repetate din partea președintelui Co­misiei Europene, José Manuel Barroso, a comisarului european pe justiție, Viviane Reding, a Departamentului de Stat al SUA și a mass-media internaționale. În de­cla­rațiile date în străinătate sau presei inter­naționale, Ponta a promis să respecte con­dițiile impuse de UE, dar în România de­clara exact contrariul. În mod similar, An­tonescu, îmbătat de putere, a făcut afir­mații sfidătoare împotriva a ceea ce el a considerat ingerință în politica internă a Ro­mâniei, ignorând consecințele acestor de­clarații în raporturile cu partenerii eu­ropeni sau nord-americani. În același timp, societatea civilă din România s-a mobilizat împotriva atacurilor la adresa valorilor de­mocratice.

Referendumul privind soarta lui Băsescu a avut loc pe 29 iulie. Cei care l-au or­ga­ni­zat nu au reușit să obțină cvorumul de 51% din totalul electoratului țării, așa cum era prevăzut în lege, eșuând în încercarea de a avea o validare populară pentru lovitura de stat instrumentată de noua coaliție par­lamentară.

Ponta, Antonescu și majoritatea par­la­men­tară nu au fost dispuși să accepte înfrân­gerea. După ce au eșuat să mobilizeze vo­tul cetățenilor la referendum, ei au in­sis­tat că majoritatea prezentă la vot a apro­bat suspendarea lui Băsescu. Democrația din România este până la urmă bazată doar pe majorități, și nu pe seturi de pro­ceduri, nu-i așa? Ignorând știrile externe și locale care insistau că Băsescu supra­viețuise încercării de suspendare, orga­ni­zatorii referendumului au exercitat pre­siuni și au încercat toate manevrele legale posibile pentru a convinge Curtea Cons­ti­tuțională să recunoască înlăturarea lui Băsescu.

În aceste condiții extrem de tensionate, Philip Gordon, adjunctul pentru Europa și Eurasia al secretarului de stat american, a sosit la București, unde a afirmat ne­echi­voc sprijinul american pentru statul de drept în România. Ponta a admis cu re­ticență că a înțeles mesajul, dar Anto­nes­cu, cel mai apropiat colaborator al lui Pon­ta, nu s-a obosit să salveze aparențele. El i-a atacat furibund pe ambasadorul ame­rican Mark Gitenstein, pe cancelarul ger­man Angela Merkel, pe Barroso, eti­che­tându-i drept „dușmani ai României“. Com­portamentul nesăbuit și jenant al lui Antonescu, care are o evidentă înclinație pentru gesturi marțiale, discursuri pom­poase și spre o megalomanie de tip musso­linian, a făcut ca acesta să fie obiectul ironiilor din mass-media locale, devenind astfel poate cel mai ridiculizat politician al României de astăzi. Pentru mulți români, comportamentul acestor doi „băieți vă­ra­tici“ este profund neliniștitor. Chiar și unii critici ai lui Băsescu au ajuns să ad­mită că Ponta și Antonescu au reușit să com­promită reputația internațională și cre­dibilitatea financiară a României (leul a pierdut constant din valoare în raport cu euro în perioada crizei).

Majoritatea membrilor Curții Cons­­tituționale a decis într-un final, pe 21 august,  că re­fe­rendumul a fost invalid. Pe 28 august, Băsescu a revenit în funcția de președinte, dar carisma sa era grav compromisă. Două personaje ex­trem de influente care se află în spatele eforturilor lui Ponta și Antonescu de a-l îndepărta nu doar pe Băsescu, dar și de­mocrația - Ion Iliescu, fost aparatcic comu­nist și primul lider postceaușist ales de­mocratic, și mogulul media, fost cola­bo­rator al Securității, Dan Voiculescu, care de­ține extrem influenta televiziune An­te­na 3 și pe care Le Monde la numit „Ras­putinul de la București“ – au continuat să insiste că Băsescu este sfârşit ca forță politică. În contextul în care mandatul lui Băsescu se va termina în decembrie 2014, iar alegerile parlamentare, organizate în de­cembrie 2012, au dus la o victorie a USL, putem anticipa continuarea tur­bu­lențelor politice și sociale, neputând ig­nora posibilitatea unor violențe. Până în prezent, clasa politică din România nu a arătat că înțelege provocările coabitării. Pon­ta, Antonescu și aliații lor vor continua atacurile împotriva Curții Constituționale și a puterii judecătorești independente.

În timp ce admit, mai ales pentru publicul internațional, validitatea deciziei Curții Cons­tituționale, cei care au încercat să dea o lovitură de stat împotriva demo­crației din România au continuat să mili­teze pentru demisia lui Băsescu, instigând furia și frustrările electoratului. Ei în­cear­că totodată să găsească sprijin pentru identități regionale și naționale alternative apartenenței la UE. Au fost susținuți de radioul cvasi-oficial al lui Vladimir Putin, Vocea Rusiei, care l-a atacat constant pe Bă­­sescu și i-a validat pe oponenții aces­tuia.

Publicul român oscilează între două ex­treme, conștient că are poate o ultimă șan­să de a decide între democrația veritabilă și „democrația administrată“ promovată de Putin. Cu un guvern USL validat prin alegeri naționale, viitorul României pare mai degrabă sumbru.

Articol publicat în revista World Affairs (ianuarie/februarie 2013), pp. 83-87.

Traducere din limba engleză de BOGDAN C. IACOB