De același autor
Premiera filmului a avut loc, pe 28 octombrie, în cel mai potrivit loc. Inaugurată în timpul domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej, simbol al „victoriei definitive a socialismului“, Sala Palatului este un lieu de mémoire al comunismului românesc. Acolo au avut loc congresele PMR/PCR între 1960 şi 1989, acolo a început conflictul deschis dintre PCUS reprezentat de Nikita Hruşciov şi PC Chinez, a cărui delegaţie era condusă de Peng Chen (Pân Cijen), şeful organizaţiei de partid din Beijing, în timpul Congresului al III-lea al PMR, în iunie 1960, acolo s-a ţinut Congresul al IX-lea, devenit mit fondator al „epocii de aur“, acolo a proclamat el, în august 1965, schimbarea numelui ţării din Republica Populară Română în Republica Socialistă România, acolo a vorbit Ceauşescu în aprilie 1968 despre rolul lui Dej în asasinarea lui Pătrăşcanu, acolo l-a asemuit Dumitru Popescu, în 1969, pe Ceauşescu cu Pericle şi Lincoln, acolo l-a sfidat, în 1979, veteranul comunist Constantin Pârvulescu pe cel care se credea inamovibil şi infailibil, acolo aveau loc festivităţile cele mai strident-extravagante ale regimului.
Ca orice autentică operă de artă, filmul lui Ujică este o construcţie imaginară. Aşa şi-ar fi conceput Ceauşescu povestea ascensiunii, gloriei şi prăbuşirii sale. O naraţiune în care se intersectează vanităţi, himere, iluzii, conspiraţii şi trădări. Aşa şi-ar fi prezentat „Comandantul Suprem“ apologia pro vita sua, dacă ar fi apucat să vorbească, în decembrie 1989, nu în faţa unui pseudotribunal militar care decisese soarta acuzaţilor înainte de începerea procesului, ci în faţa pseudoparlamentului numit „Marea Adunare Naţională“. Rămâne ca noi, spectatorii acestui film răscolitor şi deliberat deconcertant, să discernem adevărul de minciuna propagandistică, de haloul mitologic creat cu perseverentă devoţiune şi maniacală fervoare de „maşina de fabricat fantasme“ a epocii (formula este a lui Andrei Cornea). „Suntem 22 de milioane de oameni care trăim în imaginaţia unui nebun“, spunea scriitorul Alexandru Ivasiuc. Încurajat de valeţii din jur specializaţi în ditirambi şi osanale, Ceauşescu a fost prizonierul propriei legende, se credea realmente reîncarnarea temerarilor voievozi medievali, dar şi a lui Decebal şi a lui Traian. A urmărit fuziunea dintre materialismul istoric şi isteria patriotardă. Cum îşi va fi camuflat aceste propensiuni megalomane în perioada Dej rămâne un mister. Dar a făcut-o, a izbutit să -i convingă pe Maurer, Chivu Stoica şi Bodnăraş că este un aparatcik disciplinat şi cenuşiu, pe care îl vor putea ţine sub control fără probleme.
Paranoia lui Nicolae Ceauşescu a fost deopotrivă una clinică şi una ideologică (acelaşi lucru s-ar putea afirma despre Stalin, Kim Il-sung ori despre Enver Hoxha, ba chiar şi despre Slobodan Miloşevici). În pofida fanfaronadei din politica externă, regimul era unul autocentrat, autarhic, convins că este înconjurat de inamici. În plan intern, momentele de vagă liberalizare au fost întotdeauna urmate de noi glaciaţiuni staliniste. Ceauşescu nu a venit la putere, în martie 1965, prin lovitură de palat.
Predestinarea sa era una previzibil birocratică. A ajuns prim-secretar al CC al PMR pentru că fusese, începând din 1955, şeful cadrelor partidului. Era cunoscut de aparat şi cunoştea, la rândul său, perfect acest aparat. Era un stalinist din categoria dură.
Cum spunea Andrei Ujică, regizorul filmului, într-o discuţie publicată în EvZ, cine crede că poate elimina referinţele la „socialismul ştiinţific“, la marxism, din discuţia despre Ceauşescu se înşală.
Am prezentat studenţilor mei de la Universitatea Maryland trei secvenţe din film: momentul funeraliilor lui Gheorghiu-Dej, cel al vizitei la Praga, cu câteva săptămâni înaintea invaziei din august 1968, şi discursul din Piaţa Palatului, de la balconul Comitetului Central (balcon ce avea să-i fie fatal în decembrie 1989), prin care condamna, cu o furie de nestăvilit, deloc simulată, intervenţia militară. Am urmărit din nou chipurile împietrite (nu de tristeţe, ci de îngrijorare) ale baronilor în acel sumbru martie 1965: Maurer, oficiind ca un fel de primus inter pares, Bodnăraş, Apostol, Chivu, Drăghici, Moghioroş, Sălăjan, Răutu, Voitec, toţi aducând „un ultim omagiu“ defunctului dictator şi aşteptând înfriguraţi să vadă cum va acţiona cel proaspăt uns ca lider al partidului.
Ceauşescu îşi ţine discursul respectând întocmai regulile ortodoxiei bolşevice. Făgăduieşte că va lupta pentru întărirea „rolului conducător al partidului“ (ceea ce a şi făcut) şi că nu va permite niciun fel de abateri de la linia partidului (adică solicită loialitate necondiţionată). Doliul din martie este imediat urmat de călătoriile triumfale prin ţară, pancartele, covoarele din flori, pâinea şi sarea, horele şi ghirlandele noului început, al unui dezgheţ care nu avea cum să dureze.
Se practică abundent, obsesional, o dramaturgie a derizoriului, un kitsch politic ubicuu: parodii de istorie, recuperarea simbolurilor naţionale sub semnul socialismului, ca „vis de milenii al poporului“, mistificări, carnaval, spectacol. Îl priveşti pe Ceauşescu şi te întrebi dacă este o marionetă pusă acolo de adevăraţii trăgători de sfori, dacă totul nu este decât un show politic fără efecte palpabile. Între timp însă, obedientul birocrat capătă aripi, iniţiază propriile reforme, nu în sensul liberalizării, ci al eliminării unora dintre caracteristicile cele mai vetuste din sistem. Pe acest fond, se plăsmuieşte mitul conducătorului providenţial (cel despre care Elena Ceauşescu avea să spună că se naşte o dată la 500 de ani). Nu mai este doar un lider de partid, Ceauşescu se transfigurează în tribun, demiurg, arhitect al destinului naţional, fiinţă cu vocaţie planetară. Cuvintele care revin maniacal în discursurile sale sunt „suveranitate“, „independenţă“, „neamestec în treburile interne“. Crede el oare în aceste principii? Probabil că da, altfel nu se poate explica solidaritatea cu Cehoslovacia pornită pe calea „socialismului cu chip uman“. Nu abolirea cenzurii şi renaşterea pluralismului îl fascinează, ci faptul că Dubček, Svoboda, Černik, Smrkovski, Piller, Cisař şi Kriegel nu mai acceptă tutela sovietică. Acelaşi activist stalinist care denunţase „contrarevoluţia“ din Ungaria a devenit, din raţiuni de oportunism megaloman, un susţinător al noii tentative de reformă radicală a sistemului. Are însă grijă ca virusul liberalizării să nu afecteze România, utilizează metode subtile de cooptare şi constrângere, pentru a neutraliza in nuce orice tentativă revizionist-marxistă. În martie 1968, în timpul revoltei studenţeşti de la Universitatea din Varşovia, presa din România a tăcut mormântal. Cu ani în urmă, disidentul polonez Jacek Kuron, unul dintre inspiratorii mişcării din martie 1968, nota că maladiile psihologice ale liderilor comunişti sunt pandantul formulelor agresiv-autoritare ale sistemului în care şi-au făcut carierele. Totalitarismul, brun sau roşu, are ca nucleu ireductibil oroarea de pluralism, de diversitate, de alteritate, de eterogenitate. Există, fireşte, diferenţe semnificative între potentaţii comunişti din diferite ţări şi perioade, dar natura sistemului, rolul monopolist al partidului, omniprezenţa poliţiei secrete, interzicerea opoziţiei şi supremaţia unei ideologii utopice sunt elemente comune tuturor experimentelor inspirate de bolşevism.
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu vorbeşte despre magie, mit şi miracol, despre estetizarea politicului prin spectacol interminabil, despre sacralizarea partidului-stat, trăsături definitorii ale totalitarismului, despre capcana stalinismului naţional în care au fost prinşi, în diverse momente, nu puţini intelectuali (nu mai vorbesc despre activiştii şi securiştii care chiar credeau în aceste viziuni grotesc-grandilocvente).
De-a lungul anilor am scris pe larg despre „monarhia marxistă“ din România (eseul meu despre Nicu Ceauşescu şi ascensiunea comunismului dinastic a fost transmis la Europa Liberă în februarie 1983), am comparat fenomenul cu experimentele similare din Coreea de Nord şi Cuba, am dezvoltat subiectul în cărţile mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej (ediţia a II-a, colecţia „Istorie Contemporană“, Humanitas, 2008) şi Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc (apărută la University of California Press, în 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2005). Sper ca acest film să genereze acele discuţii mult amânate despre mecanismele puterii în România comunistă, structurile de intimidare, cooptare, complicitate şi rezistenţă, precum şi efectele de lungă durată ale unui sistem antipodic opus statului de drept. //
