De același autor
Canonizarea lui Paunescu face parte din actiunea de reabilitare a regimului comunist si de decredibilizare a democratiei. Se sterge cu buretele ce a insemnat “Cenaclul Flacara al Tineretului Revolutionar”, faptul ca prin acest fals debuseu se urmarea deturnarea energiilor si intereselor juvenile intr-o directie deliberat autarhica, sovina si anti-occidentala. In timp ce Paunescu putea calatori oriunde in lume, sarmanii sai spectatori, hipnotizati de acest magician cu voie de la partid, nu puteau nici macar visa la asa ceva. Despre ce a fost “Cenaclul Flacara” scrie cu onestitate Sorin Iliesiu:
Am filmat aproximativ 25 de spectacole din cadrul unui turneu al Cenaclului Flacăra. Spectacolele aveau loc pe stadioane sau, dacă vremea nu permitea, în marile săli ale ‘Caselor de cultură a sindicatelor’. Audienţa era incredibilă. Spectatorii care nu mai aveau loc pe scaune sau pe bănci, stăteau pe jos sau în picioare. Datorită harismei de necontestat a poetului de curte al dictatorului, în conştiinţa pervertită şi-n sufletul hipnotizat al spectatorilor înghesuiţi până la refuz, se năştea realmente câte ceva din omul nou comunist. Nu-mi venea să cred că acesta era chiar omul nou din viaţa reală, nu omul nou din ficţiunea cinematografică despre viaţa reală.
Filmând zeci de mii de spectatori naivi, neştiutori, înspăimântaţi, înfriguraţi, înfometaţi, îndoctrinaţi, lipsiţi de speranţă, veniţi de bună-voie şi nesiliţi de nimeni în tribunele arhipline ale stadioanelor fără instalaţie de iluminare nocturnă dar iluminate de către noi (echipa de filmare) cu o sută de mii de waţi, spectacolele prelungindu-se până în zori, am fost realmente uimit să văd cum în aceşti oameni, aflaţi parcă în transă, se năştea cu adevărat ceva din esenţa sufletului corupt al omului nou.
Povestea omului nou povestită nefiresc în filmele de ‘ficţiune’ de falsă actualitate, se derula în faţa ochilor mei – nu ca o poveste inventată şi comandată politic, ci ca o poveste ireală şi totodată un neverosimil coşmar preschimbat într-o realitate uimitoare în nopţile Cenaclului Flacăra.
In fapt, postura de non-conformist a junelui poet Paunescu, reala in anii 60, a disparut fara urme apoi. A ajuns condotierul osanalelor logoreice, dirijorul unei asurzitoare fanfare a minciunii. Asemeni idolului sau, avea o nevoie insatiabila de a fi vazut, auzit, aplaudat, adulat. Scapat de razbunarea multimii, a devenit mana dreapta a fostului prim ministru ceausist Ilie Verdet in cadrul a ceea ce s-a numit Partidul Socialist al Muncii. In august 1991, acest partid saluta lovitura de stat de la Moscova. Europarlamentarul Gigi Becali depune marturie pentru marele suflet al gloriosului sau amic: “Pentru mine era omul care mă apăra tot timpul, care tot timpul vorbea despre mine şi când aveam probleme. Mi-a sărit public în ajutor.” Candidatul prezidential al PSD la alegerile de anul trecut, Mircea Geoana, anunta ca nu a pierdut doar un coleg de partid, dar si un bun prieten (de ce nu l-o fi invitat la Washington pe vremea cand era ambasador? Ma rog, pe-atunci MG sprijinea PNT-CD-ul si pe Emil Constantinescu) Fostul ministru ceausist al tinetetului, presedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, il omagiaza, desi chiar el a fost printre cei indignati candva de mascaradele gigantomane ale bardului de serviciu. Alt fost candidat prezidential, Adrian Nastase, pluseaza si el cu hiperbole de inspiratie paunesciana: “Dacă zeii din Olimp puneau să trăiască printre oameni şi geniile – probabil fac lucrul acesta din când în când – Adrian Păunescu a venit să stea o vreme cu noi. Nu am ştiut să-l preţuim, din păcate, aşa cum trebuia, învăţăm acum, se pare, să citim în sufletul lui, prin poeziile pe care le-a scris. Am pierdut un prieten, dar sunt convins că rămâne alături de noi şi vom şti să alegem dintre lucrurile pe care le-a făcut în viaţă ceea ce poate să ne ajute, să ne dea curaj, să ne îmbărbăteze şi să ne înveţe ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi oamenii”. Printre putinii care spun adevarul este Corneliu Vadim Tudor atunci cand se declara fratele siamez al lui Paunescu. Chiar au fost siamezi, bardul si tribunul…
Putinii care indraznesc sa reaminteasca cine a fost Paunescu sunt taxati drept “straini de neam” si “lipsiti de respect pentru morti”. Cam la fel s-a vorbit si cand s-au dus pe cealalata lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu exceptia Hotnews, pare sa domneasca un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ si aboleste referintele la rolul sau politic (catusi de putin neglijabil si, din punctul de vedere al valorilor democratice, nu unul fast, lucru afirmat si demonstrat in Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania). Este un nou exemplu din seria acelora care l-au facut candva pe Paul Goma sa scrie, cu obida si disperare, cartea Amnezia la romani.
Despre Adrian Paunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal in literatura, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile insa Paunescu a acompaniat si a justificat prin versurile sale ideologia oficiala a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceausismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretentiiile neo-feudale, dar a contribuit cu sarg la plasmuirea vulgatei sale xenofobe. Este cat se poate de normal sa-l regrete astazi toti fostii politruci, membrii profitocratiei regimului totalitar si urmasii lor, toti cei care se obstineaza sa creada ca Nicolae Ceausescu, omul care a infometat si a ofensat un popor intreg, a fost un veritabil patriot. Nu i-a fost suficient cat l-a cantat pe Ceausescu, cat a venerat-o rimat pe Elena, la moartea lui Nicu Ceausescu a produs un poem interminabil menit sa-l imortalizeze pe “printisor”. Sfanta Treime a comunismului dinastic si-a aflat in Adrian Paunescu trambitasul privilegiat. A fost un tobosar neobosit al “Epocii de Aur”. Un talent real a disparut in abisul servitutii voluntare. Iata un fragment din Raportul Final direct legat de rolul lui Adrian Paunescu in anii dezonoarei, spaimei si infamiei:
Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, “Adrian Păunescu” – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului.
Adrian Paunescu nu a fost doar “un om pe niste scari”. A fost un om incercand (si reusind) sa se catere pe scara puterii, sa obtina un statut unic in Romania mizera a acelor ani, sa invaluie o realitate sordida si umilitoare in vestmintele metaforelor initial seducatoare, ulterior gongorice si pompieriste. Talentul i s-a stins pentru ca si l-a abandonat. Oricum, Adrian Paunescu nu a fost doar poet (bun sau rau, dupa gust), ci si un infocat publicist, sef de reviste, animator de spectacole publice in care se facea elogiul dictaturii. A fost unul dintre arhitectii utopiei ceausiste, a fost el insusi o institutie in acea dictatura. Am scris un text pentru www.contributors.ro
Iata concluzia:
Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PSDR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.
Articol preluat de pe blogul lui Vladimir Tismaneanu
