Mineriada lui Lukasenko: Bonapartism cu chip colhoznic

Pe drept cuvant, Adam Michnik a numit regimul Lukasenko “bonapartism cu chip colhoznic”.  Sa recapitulam: Vestul si-a facut iluzii ca, promitandu-i ultimului dictator din Europa un pachet financiar ispititor, acesta isi va inmuia optiunile represive si va tolera tranzitia spre o democratie reala. Nici vorba de asa ceva: Lukasenko s-a distrat ingaduind participarea opozitiei la alegeri, a falsificat aceste alegeri, a folosit canalele de informare (in acest caz, de dezinformare)  pentru a mentine atmosfera encomiastica, de pseudo-entuziasm, si pentru a-si demoniza adversarii. A castigat alegerile, sustine el, cu peste 80 la suta din voturi. Organizatiile internationale considera ca a obtinut maximum 40 la suta. Cum scrie Anne Applebaum in “Washington Post” de astazi, daca avea o majoritate coplesitoare, de ce ar fi avut nevoie sa recurga la detasamentele de
politisti pentru represaliile de duminica si luni impotriva unor manifestanti pasnici care nu puneau sub nicio forma in pericol ordinea publica?  De ce i-a arestat si molestat pe liderii opozitiei? De ce se indreapta vizibil spre Rusia si sfideaza exigentele Vestului?

Ca si Ion Iliescu in mai 1990, cand reusise sa castige alegerile (fraudate semantic si mediatic, trebuie spus), Aleksandr Lukasenko este un exponent al autoritarismului post-comunist.  A renuntat la ideologia bolsevica, dar nu la practicile si metodele de tip leninist. Imparte lumea in prieteni si dusmani, gandeste in termeni de “care pe care”. Lukasenko foloseste instrumentele statale pentru a-si intimida si neutraliza criticii. Ii repugna insasi ideea de societate civila. Conceptul de cetatean ii este strain.  Vede in jur doar conspiratii si prefera un sistem inchis oricarei forme de liberalizare politica. Pentru Lukasenko si mafia din jurul sau, Belarus este un teritoriu de prada. S-au imbogatit, controleaza rapace resursele, putin le pasa de oprobriul opiniei publice internationale.  Atacul brutal impotriva demonstrantilor, arestarea figurilor marcante ale opozitiei probeaza insa slabiciune, nu forta. Daca s-ar simti sigur pe el, autocratul de la Minsk n-ar recurge la asemenea metode care apartin altor timpuri, pe care le speram definitiv apuse.

Ce poate face Occidentul (adica, in primul rand, UE si Statele Unite)? Sa condamne fara urma de echivoc represiunea. Sa aplice sanctiuni economice drastice, sa izoleze regimul Lukasenko, sa-l trateze ca pe un paria al comunitatii europene. Sa spuna clar Rusiei ca sustinerea lui Lukasenko este o imensa eroare.  Sa-i convinga pe Medvedev si pe Putin ca sprijinirea financiara si diplomatica a unui regim corupt pana in maduva oaselor si anti-popular reprezinta un cost ce nu se justifica rational. Dar mai ales, sa sustina organizatiile si initiativele democratice din Belarus, sa intensifice transmisiunile radiofonice gen “Europa Libera”, sa nu abandoneze speranta ca “monolitul” invocat de propaganda regimului Lukasenko este de fapt o constructie subreda, un castel din carti de joc menit sa se naruie sub povara propriilor minciuni si faradelegi.