De același autor
Surpriza cea mare a acestui martie aniversar (Proclamatia de la Timisoara, Scrisoarea celor Sase) este ca Ion Iliescu pretinde, în paginile Jurnalului National, ca ar fi avut intentia sa trimita o scrisoare de protest împotriva dictaturii lui Ceausescu. Deci, acelasi militant care sustine ca nu a fost la curent cu Scrisoarea celor Sase (lucru îndoielnic, cum am mai scris) se împauneaza cu meritul de a fi compus un document pasamite riscant si subversiv, un fel de platforma-program a rupturii cu dictatura bicefala.
Gorbaciovistul de pe malurile Dâmbovitei descopera (fabuleaza?) acum lucruri ascunse sub sapte peceti vreme de doua decenii, inclusiv în lungul dialog purtat cu mine si aparut în 2004 la Editura Enciclopedica, cu prefata acad. Dinu Giurescu, sub titlul Marele soc din finalul unui secol scurt.
Voi examina atent acest document destinat, scrie Ion Iliescu, sa ajunga la Radio Europa Libera prin intermediul lui Virgil Magureanu, conferentiar de socialsim stiintific la Academia „Stefan Gheorghiu“, care urma sa foloseasca relatiile profesorului (tot de la „Stefan Gheorghiu“) Ovidiu Trasnea pentru a scoate din tara asa-zisul protest al directorului Editurii Tehnice, fostul ministru al Tineretului si secretar al CC al PCR însarcinat cu propaganda. Cum Ovidiu Trasnea a murit acum câtiva ani, el nu mai poate depune vreo marturie. Merita amintit, cred eu, ca la vremea respectiva Ovidiu Trasnea fusese de-acum fortat sa se pensioneze, ca urmare a deciziei fiicei sale de a emigra în Israel împreuna cu sotul ei, care avea familia acolo. În vara anului 1988, Ovidiu Trasnea (care mi-a condus lucrarea de doctorat despre Scoala de la Frankfurt la Universitatea din Bucuresti), m-a contactat pentru a ne întâlni în timpul participarii sale la congresul de la Washington al Asociatiei Internationale de Stiinte Politice. Lucru care s-a si întâmplat: am avut o lunga convorbire cu el la hotelul unde se desfasura manifestarea si mi-a povestit pe larg despre tot mai irationalele decizii ale echipei diriguitoare de la Bucuresti. Îmi amintesc ca era prezent la acel congres si academicianul Solomon Marcus, caruia i-am fost prezentat atunci de catre bunul nostru prieten comun, matematicianul si disidentul Mihai Botez. Daca nu ma însala memoria, Dorin Tudoran, pe atunci redactor la postul de radio Vocea Americii, i-a solicitat lui Ovidiu Trasnea un interviu. Nu cred ca profesorul Trasnea s-a aventurat în aceasta directie. Era un personaj hiperprudent, un notoriu ipohondru, inteligent si versatil, oricum nu din specia celor dispusi sa ajunga dupa gratii pentru a-i facilita lui Ion Iliescu constructia soclului. În ce-l priveste pe Virgil Magureanu (pe care l-am avut profesor asistent la Facultatea de Filosofie), m-am referit la unele discutii pe care le-am purtat cu el, în perioada 1975–1977, în articolul New Masks, Old Faces aparut în The New Republic, 5 februarie 1990, tradus acum în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej, editia a II-a, revazuta si adaugita, Humanitas, 2008.
Pâna una-alta, reiese ca viguroasa temerara critica iliesciana se limita la probleme economice si deplângea „cultul personalitatii“. Cât priveste subiectul-cheie, natura criminala a terorismului securist, pseudodisidentul Iliescu reproducea cu fidelitate pozitia „celor sase“ si esenta Legii de organizare a Securitatii din august 1948:
„Din organe de aparare a legalitatii socialiste, îndreptate împotriva dusmanilor socialismului dinauntru si din afara (adica Securitate si DIE–VT), organele de securitate au devenit organe de supraveghere si urmarire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de raspundere sau a celor care au îndeplinit functii de conducere“. Sa scrii asa ceva în martie 1989 si sa ceri astazi, în perioada audierilor din Parlamentul European despre regimurile comuniste ca dictaturi criminale, sa astepti sa fii privit ca un fel de erou, tine de-acum de zona psihologiei abisale.
Cu doi ani în urma, istoricul Cristian Vasile a publicat în revista 22 un articol cu titlul Ion Iliescu si (re)scrierea istoriei. Tot aici, am scris si eu o recenzie la un volum pseudomemorialistic al lui Ion Iliescu cu titlul Placerea clarobscurului istoric. Ambele contributii surprindeau aceasta înveterata pasiune a lui Ion Iliescu pentru a controla imaginea sa întru eternitate. Textul din Jurnalul National, apocrif sau nu, este evident parte a unei strategii de (re)construire a imaginii lui Ion Iliescu drept un fel de Dubcek à la roumaine. Limitat ca perspectiva istorica, anost ca retorica, impregnat de cea mai pustiitoare limba, „scrisoarea neexpediata“ (parca asa se chema un film sovietic din epoca) este o mostra de eludare a cauzelor sistemice ale catastrofei comuniste. Sunt atacate vârfurile partidului, dar se exalta în continuare obsesiile doctrinare legate de monopolul puterii în mâinile Partidului Comunist. Pilonii institutionali ai sistemului sunt practic exonerati (partidul, Securitatea, propaganda, economia de comanda). Specialist în propaganda bolsevica, tributar perspectivei neoleniniste de tip Hrusciov, Iliescu deplora „degenerarea“ suprastructurilor si ignora patologiile esentiale. Nici o surpriza, prin urmare, ca, dupa 22 decembrie 1989, Iliescu a rezistat cu obstinatie pluralismului democratic (multipartidism, presa libera, capitalism, televiziuni si radiouri independente).
Iata ce are de spus pe tema, altminteri legitima, a exceselor encomiastice ale aparatului ideologic: „ce au în comun Ceausescu si familia sa cu trasaturile si fizionomia morala creionata în codul de comportare al comunistului...?“. Credea Ion Iliescu ca predecesorul lui N. Ceausescu, Gh. Gheorghiu-Dej, se comportase onorabil? Fireste, Ceausescu a dus la paroxism un sistem al aservirii mentale si al umilirii individului caracteristic stalinismului dintotdeauna. Dar, asa cum observa cândva disidentul polonez Jacek Kuron, paranoia liderului deriva din aceea a sistemului, si nu invers. În plus, oricine va citi discursurile lui Ion Iliescu la diversele congrese ale PCR ori la cele ale „culturii si educatiei socialiste“ va putea gasi suficiente contributii ale „celui de-al saptelea disident“, cel care nu a semnat Scrisoarea celor Sase la concertul îngretosator al proslavirii lui N. Ceausescu.
Regretata jurnalista Tita Chiper îmi povestea o vizita a poetului oficial al stalinismului românesc în prima sa faza, A. Toma, la Scoala de Literatura „M. Eminescu“. Era prin 1953. Cu acel prilej, tatal redactorului-sef al Scânteii (memorialistul de azi Sorin Toma, publicat de Petru Romosan la ed. Compania) se batea cu pumnul în piept atunci când invoca „poemele antifasciste“ pe care le-ar fi compus în timpul celui de-al doilea razboi mondial. La întrebarea unui tânar poet despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A. Toma a replicat scurt: „Tovarase, eu nu eram sinucigas. Le tineam ascunse în pivnita în sticlute de Urodonal“.
