De același autor
Acum, Uniunea Sovietica a sucombat, leninismul ca ideologie este o ruina si nu putini militanti ai stangii recunosc anacronismul postulatelor revolutionare traditionale. In acelasi timp, unele chestiuni nu si-au pierdut intru totul relevanta. Mai are socialismul un viitor, in pofida mostenirilor terifiante ale sovietismului? Pot democratia si socialismul fi reconciliate in numele principiilor universale ale justitiei sociale? Acestea au fost principalele probleme dezbatute in 1968 sub semnul acelei nazuinte catre “socialismul cu chip uman” cunoscuta drept Primavara de la Praga. Unul dintre ideologii sai de frunte a fost Zdenek Mlynar, un intelectual de partid, educat la Facultatea de Drept a Universitatii din Moscova la inceputul anilor ‘50.
In fapt, Mlynar a fost principalul autor al Programului de Actiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia adoptat in aprilie 1968, un document care i-a exasperat pe liderii sovietici din epoca (Brejnev, Kosighin, Podgornii, Suslov) si pe aliatii lor din Tratatul de la Varsovia.
Colegul de camera si an al lui Mlynar, in cadrul Facultatii de Drept moscovite, era un tanar comunist sovietic numit Mihail Gorbaciov.
Editura Columbia University Press a publicat in 2002 un incitant volum continand transcrierea unui lung dialog purtat intre Mlynar si Gorbaciov in 1993 (Conversations with Gorbachev on Perestroika, the Prague Spring, and the Crossroads of Socialism). In anii de dinaintea inregistrarii acestui dialog, sa ne amintim, Primavara de la Praga a fost zdrobita de tancurile sovietice, Mlynar a fost exclus din partidul comunist, a emigrat in Austria, unde s-a consacrat studierii posibilitatilor de reformare a socialismului. Gorbaciov, la randul sau, a continuat sa urce in ierarhie, devenind in martie 1985 secretarul general al PCUS, respectiv omul cel mai puternic din URSS si din blocul sovietic.
Ulterior, Mlynar a incetat din viata in 1997, ramanand un social-democrat convins, opus bolsevismului in oricare din incarnarile sale. Gorbaciov si-a dat demisia din PCUS dupa puciul avortat din august 1991, finalmente pierzandu-si pozitia de presedinte al URSS odata cu disolutia uniunii.
Prietenia dintre protagonistii acestui dialog a durat decenii, in pofida atator momente spinoase: perioada asa-numitei “normalizari” impusa de sovietici si pusa in practica de Gustav Husak (“presedintele uitarii”, cum l-a numit Milan Kundera), campaniile de calomnii impotriva lui Alexander Dubcek si asociatilor acestuia acuzati de “oportunism de dreapta”, pe fondul lungii perioade de restauratie neo-stalinista a epocii lui Brejnev.
Era vorba, desigur, de afinitati bine mascate, intrucat cei doi nu au comunicat direct pana la sfarsitul anilor ‘80. Sa mentionez doar ca Mlynar a publicat in primavara lui 1985 in cotidianul comunist italian L’Unita primul portret aprofundat, bazat pe amintiri personale, al noului lider sovietic.
In remarcabila sa introducere la acest volum, profesorul Archie Brown de la Universitatea Oxford afirma, pe drept cuvant, ca avem de-a face cu un document istoric important, menit sa explice evolutia ideilor politice in doua cazuri extrem de semnificative, respectiv tranzitia acestor doua personalitati de la reformismul comunist la o interpretare social-democrata a socialismului.
Aceasta este intr-adevar partea cea mai fascinanta a dialogului: explorarea caii spre deziluzie, dinamica morala, culturala si politica in virtutea careia acesti doi militanti, candva comunisti pasionati, au ajuns la ruptura cu un sistem in care ei, ca si atatia altii, vazusera intruchiparea ratiunii in istorie.
Intre cei doi, Mlynar apare mult mai lamurit in ceea ce priveste imposibilitatea transformarii leninismului intr-un sistem democratic. Atasat ideilor lui Nikolai Buharin privind posibilitatea unui “bolsevism democratic”, Gorbaciov ramane convins ca a existat o tendinta “liberala”, antiautoritara in scrierile tarzii ale lui Lenin (1921-1923) si ca a fost vina lui Stalin de a fi tradat aceasta potentialitate, construind un monstruos sistem totalitar.
Evident, cum am mai avut prilejul sa o spun, exista mai mult decat o dimensiune in mostenirea lui Lenin, ceea ce nu inseamna ca Stalin a inventat un nou sistem. Toate institutiile utilizate de catre Stalin spre a fortifica propria tiranie ideocratic-politieneasca existau sub Lenin (inclusiv Gulagul in stadiu embrionar).
Spre deosebire de Mlynar, care a fost inainte de orice un teoretician marxist, cariera lui Gorbaciov s-a desfasurat in universul cenusiu al aparatului politic. In aceasta carte, ca si in alte scrieri ale sale, orizontul teoretic al lui Gorbaciov este ingust, chiar banal. Se complace in generalizari nebuloase si insipide despre “dreptul la libertatea optiunii individuale” si “complexitatile unei lumi a interdependentelor”, insa dovedeste prea putina cunoastere a experientelor revizionismului marxist si a traditiei disidente in genere.
Pe scurt, continua sa gandeasca si sa vorbeasca in limba de lemn. Nu se indoieste ca reformele de la varf erau calea regala a transformarii sistemice.
Poate ca lucrurile sa fi stat astfel in URSS, insa experienta poloneza vorbeste despre rolul crucial al societatii civile, deci al miscarilor independente de la baza societatii in distrugerea despotismului leninist. Privind inapoi si regandindu-si actiunile si optiunile, Gorbaciov nu crede ca ar fi trebuit sa rupa cu partidul comunist inainte de momentul loviturii de stat (desi multi din consilierii sai l-au indemnat sa o faca).
Considera ca ar fi trebuit sa fie mai categoric in opozitia fata de fortele dogmatice, insa crede in continuare ca reformele trebuiau sa fie introduse prin partid, nu impotriva acestuia. Aici aflam marea distinctie intre Gorbaciov si adversarul sau Boris Eltin: acesta din urma a stiut, mai ales dupa 1989, ca partidul leninist devenise principala forta a reactiunii conservatoare neo-bolsevice, instrumentul mentinerii sistemului si al rezistentei fata de schimbarea radicala.
Mlynar insista asupra prapastiei dintre promisiunea marxismului originar si realitatile cumplite ale sovietismului. Tocmai aceasta discrepanta socanta facea ruptura cu partidul comunist un imperativ moral. Nu fara un amar sentiment al infrangerii finale a crezului leninist, Gorbaciov insusi admite ca exista ceva putred in chiar ideologia initiala, respectiv cultul bolsevic al violentei revolutionare si dispretul pentru legalitate. Gorbaciov ii spune astfel lui Mlynar: “Amandoi trebuie sa recunoastem public ca am comis o mare eroare cand, ca suporteri ai ideologiei comuniste, am denuntat faimoasa teza a lui Eduard Bernstein: «Miscarea este totul, scopul final nu conteaza»“.
Aceasta este principala lectie ce poate fi extrasa din experienta bolsevismului: faptul ca nici un tel, oricat de frumos formulat, nu poate justifica mijloace inumane si ca sacralizarea scopului si repudierea moralitatii traditionale au fost cauzele fundamentale ale catastroficului esec al tuturor eforturilor de a construi utopia societatii fara clase. Sau, cum a spus-o candva Jean-Paul Sartre, un filosof altminteri capabil de teribile erori politice, “scopul nu este altceva decat recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea sa”.
