De același autor
Culmea ironiei, nimeni nu pare mai prezent pe ecrane si in depesele agentiilor de presa spre a elogia rolul Regelui Mihai in istorie si a saluta caracterul “substantial si dens” al discursului acestuia decat succesorul lui Nicolae Ceausescu. Oportunismul si cinismul sunt vectorii principali ai actiunii sale politice. In declaratie dupa declaratie, Ion Iliescu isi afirmă pretuirea pentru actul de la 23 august (a mai facut-o si ca secretar al CC al PCR insarcinat cu ideologia ). Nu ca inceput al unei democratii romanesti situata pe linia traditiei constitutionale intrerupta de cele trei dictaturi de dupa 1938, ci ca argument contrafactual privind destinul Ardealului. Nu pare, ori mai exact, nu vrea sa realizeze distanta dintre promisiunile acelui moment si ce s-a intamplat de fapt in Romania. Se reia obosita placa folosita si de Petru Groza, ca doar un „guvern de larga concentrare democratica”, adica unul controlat de oamenii Kremlinului, ar fi oferi sansa revenirii Ardealului la patria-mama. Despre Basarabia si Bucovina de Nord, ce sa mai vorbim.
Cand am scris pe “Contributors” (marti, 25 octombrie) despre monarhismul de ultima ora, tocmai acest comportament oportunist, cameleonic, al lui Ion Iliescu si al protejatilor (aliatilor) sai l-am avut in vedere. Ion Iliescu s-a decarat in repetate randuri anti-monarhist, vine dintr-o traditie care merge in secolul al XIX-lea, de respingere a monarhiei constitutionale. O traditie exacerbata de propaganda impertinenta a comunistilor. Ca unul din liderii UER (Uniunea Elevilor din Romania, organizatie creata de PCR pentru influentarea, manipularea si cooptarea elevilor), ca figura marcanta, in curs de ascensiune in cadrul “Tineretului Progresist”, Ion Iliescu a participat, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947, la actiunile organizate de comunisti (mitinguri, demonstratii, manifeste si manifestari de strada, confruntari, de fapt provocari, in licee si in amfiteatre universitare). Pana in 2005, Ion Iliescu nu s-a exprimat sub nicio forma ca admirator al Regelui Mihai (desi, trebuie spus, in volumul “Marele soc” a admis ca expulzarea Regelui in decembrie 1990, a fost “o reactie emotionala”). Iliescu, Roman, Magureanu, Stanculescu, deci oamenii care detineau puterea in decembrie 1990, nu s-au cait niciodata pentru ceea ce, intr-un articol publicat in revista “22″ chiar in acele zile, numeam “palmuirea istoriei”. Nu tin minte ca Adrian Nastase, figura marcanta a FSN si ministru de externe, sa fi exprimat vreo retinere in raport cu acea mojicie. Scriam atunci ca Regele Mihai a fost un om care a facut numai bine tarii sale. M-am trezit cu o riposta acida din partea lui Pavel Campeanu, sociolog marxist si membru fondator al GDS. I-a raspuns istoricul Andrei Pippidi. Textul meu este inclus in volumul “Irepetabilul trecut”, dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu, aparut in a doua sa editie la editura Curtea Veche in 2008 cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob. Pe scurt, polemicile nu au inceput in aceste saptamani si, se poate usor prevedea, vor continua.
Din cate inteleg, presedintele Traian Basescu are rezerve fata de actiunile (ori inactiunile) Regelui Mihai ca sef al statului roman din anii razboiului, in perioda cand Romania era parte a Axei, deci in anii bestialelor actiuni care au constituit Holocaustul, si mai ales in raport cu abdicarea neconditionata din decembrie 1947, dar acest lucru nu s-a tradus in actiuni punitive, in campanii isterice de presa, in molestare simbolica, pentru ca ce altceva este expulzarea pe cale politieneasca, a fostului sef de stat? Este ceea ce corect observa Miron Damian in articolul sau aparut miercuri 26 octombrie pe “Contributors”. Nu cred ca se poate vorbi despre anti-monarhism ca angajament ideologic in cazul lui Traian Basescu. Ion Iliescu si Petre Roman au fost cei care au comandat si aprobat actiunea rusinoasa din decembrie 1990, justificata, in ochii lor, de fixatiile unui anti-monarhism programatic.
Ion Iliescu era seful statului cand Regele a fost expulzat ca un infractor in decembrie 1990. Traian Basescu era membru al guvernului Roman, dar in mod cert nu avea un cuvant de spsu in acea chestiune. Nu cred ca tandemul Iliescu-Roman i-a consultat pe membrii guvernului, cu exceptia ministrilor de interne si apararii, eventual a ministrului de externe. Se prea poate ca Iliescu sa se fi sfatuit cu Martian Dan si cu Alexandru Barladeanu. Nu stiu ca Ion Iliescu sa-si cerut scuze in mod public, de o maniera lipsita de ambiguitati pentru acea badaranie fara margini.
Fac parte dintre aceia care au crezut, la un moment dat, in capacitatea lui Ion Iliescu de a invata politic. Credeam ca intelesese ca o Romania intrata in NATO si care aspira sa devina membra a UE, nu poate sa persevereze in vechile metehne si minciuni comuniste. Proba o reprezinta dialogul din 2003, publicat in 2004. La cateva luni de la aparitia volumului “Marele soc”, Ion Iliescu, pe ultima suta de metri a ultimului sau mandat prezidential, l-a gratiat pe Miron Cozma si l-a decorat, cu ordinul “Steaua Romaniei” pe Corneliu Vadim Tudor. Am scris atunci un articol in care deplangeam public ceea ce numeam grave derapaje. In 2006, Ion Iliescu a fost portdrapelul fortelor care s-au opus Comisiei Prezidentiale si intregului demers al condamnarii comunismului. Am publicat, la inceputul lunii ianuarie un articol in “22″ in care marturiseam ca regret ca am crezut in convertirea lui Iliescu la pluralism. Nu fac decat sa mentionez aici fapte pe care unii au ales sa le uite. Din ratiuni prea evidente ca sa mai necesite o discutie detaliata.
