Natura si consecintele bolsevismului

Vladimir Tismaneanu 14.04.2003

De același autor

La mai bine de un deceniu de la prabusirea Uniunii Sovietice si la jumatate de veac de la moartea lui Stalin in martie 1953, suntem inca socati de revelatiile privind amploarea, intensitatea si stupefiantele costuri umane ale terorii organizate de statul-partid bolsevic.

Cartea lui Aleksandr Iakovlev, A Century of Violence in Soviet Russia, aparuta in 2002 la Yale University Press, este un document cutremurator menit sa repuna in discutie efectele catastrofale ale utopiei leniniste. Fost membru de varf al aparatului ideologic al PCUS (ceea ce se intelege prin notiunea de “intelectual de partid”), precum si unul din arhitectii schimbarilor revolutionare asociate cu strategiile intrate in istorie sub numele de perestroika si glasnost, Iakovlev a trait un divort dureros in raport cu idealurile pe care le-a imbratisat si servit candva cu neingradit entuziasm.

Asemeni altor cazuri de militanti dezabuzati care au crezut cu pasiune in comunism, cartea sa este deopotriva o marturisire a propriei dezamagiri si un act de acuzare la adresa naturii criminale a bolsevismului (un sistem care, asa cum scria Martin Amis in recenta sa carte Koba the Dread: Laughter and the Twenty Millions, “prezinta un bilant de josnicie si zadarnicie care epuizeaza toate dictionarele”.)

Nascut in 1923 intr-o familie de tarani rusi, Iakovlev a luptat si a fost ranit in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dupa razboi, in perioada campaniilor “anti-cosmopolite” si a relansarii marilor epurari, Iakovlev a fost un aparatcik obedient. Pentru el, ca si pentru alti viitori membri ai anturajului lui Gorbaciov, atacul lui Hrusciov impotriva mitului lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS in februarie 1956 a constituit un moment de veritabila (si traumatica) criza de constiinta.

Momentul decisiv al acestei treziri din dogmatismul bolsevic l-a constituit zdrobirea Primaverii de la Praga in august 1968. In anii care au urmat, Iakovlev a devenit tot mai constient de contradictiile insolubile din interiorul despotismului birocratic auto-intitulat “socialism real”. In anii ‘70, ca sef al sectiei de propaganda a PCUS, el a fost martorul metamorfozei leninismului intr-o ideologie ultra-nationalista. Intrucat s-a opus acestei tendinte xenofobe, a fost debarcat si trimis ambasador in Canada.

Mai tarziu, a revenit la Moscova dupa alegerea lui Andropov ca secretar general, a fost director al unui important institut de cercetari in stiintele sociale si, dupa alegerea lui Gorbaciov ca lider al partidului, a devenit unul dintre colaboratorii cei mai apropiati ai acestuia. Altfel spus, pana la momentul demisiei sale din Biroul Politic in ultimul an al perestroikai (1990-1991), Iakovlev a continuat sa fie unul din membrii nucleului diriguitor al PCUS.

A fost un liberalizator leninist, iar nu un eretic deziluzionat. Tocmai acest lucru il deosebeste de un Milovan Djilas, intelectualul comunist iugoslav care si-a pierdut pozitiile proeminente din partid si stat si a petrecut numerosi ani in inchisoare datorita curajului de a sfida versiunea titoista a leninismului si de a o rupe cu dogmele comuniste sacrosancte.

Ca sa ma exprim cat mai limpede, cazul Iakovlev simbolizeaza convertirea aparatcikului in apostat in stadiul terminal al bolsevismului. Este astfel simptomatic ca in aceasta carte el nu are multe de spus despre experientele atat de semnificative ale revizionismului umanist marxist, ai carui exponenti (Leszek Kolakowski, Robert Havemann, Ferenc Feher, Agnes Heller, Karel Kosik) au platit scump pentru increderea lor in posibilitatea unui “socialism cu chip uman” (expulzarea din universitati, interdictia de semnatura, pentru unii chiar exilul).

Tonul cartii este asemanator cu alte scrieri de dupa 1992 ale lui Iakovlev si difera de eforturile sale anterioare de a apara “potentialul democratic” al leninismului (a se vedea in acest sens volumul de convorbiri cu Lilly Marcou, aparut si in traducere romaneasca).

Marxismul este acum condamnat ca o teorie dictatoriala care a justificat acapararea puterii de catre Lenin si clica sa in octombrie 1917 (o actiune descrisa de Iakovlev drept contra-revolutionara, menita sa stavileasca revolutia liberala in curs de desfasurare dupa februarie 1917). Nu se propun distinctii intre leninism si stalinism, ambele fiind identificate sub eticheta hibrida a “fascismului bolsevic”. Chiar daca moralmente comprehensibile, asemenea asertiuni nu-l ajuta pe cititor sa patrunda la nivelul elementelor cauzale care au facut posibila intemeierea si functionarea unui regim care, la urma urmelor, se pretindea succesorul iluminismului progresist, iar nu al contra-iluminismului romantic si, spre a relua o idee a lui Isaiah Berlin, “proto-fascist” (vezi eseul acestuia despre Joseph de Maistre).

Ca si capitolul din cartea recent editata de Stéphane Courtois, Du passé faisons table rase! (in fapt prefata la editia rusa a Cartii negre a comunismului), in acest volum Iakovlev adopta tonul unui procuror minutios, refuzand parca deliberat pozitia analistului interpretativ. Lucrarea sa este astfel diferita de alte diagnoze ale sovietismului, nu mai putin pasionate, insa mult mai impresionante din perspectiva conceptuala (ma gandesc la scrierile unor autori precum Boris Souvarine, Adam Ulam, Robert Conquest, Richard Pipes, Martin Malia si Robert C. Tucker). Chestiunea atat de spinoasa a responsabilitatii marxismului pentru ororile bolsevismului este tratata in chip simplist: Iakovlev ofera dovezi irefutabile privind cultul bolsevic al violentei, insa nu lasa loc pentru posibilitatea unor critici de la stanga la adresa despotismului leninist (ma gandesc la mensevici, la opozitia muncitoreasca, la anarhisti sau la faimoasa Critica a revolutiei ruse datorata Rosei Luxemburg).

In schema teleologica cu care opereaza Iakovlev, leninismul este implinirea marxismului, iar stalinismul desavarsirea leninismului. Genealogiile sunt asadar inexorabile, nelasand loc pentru posibile scenarii alternative. Fara a nega filiatiunile reale, este cazul sa observam si momentele de cenzura, faptul ca, in perioada 1925-1930, Nikolai Buharin, de pilda, propunea un bolsevism in multe privinte diferit de cel promovat de catre Stalin. Nu vreau sa fiu gresit inteles: pledez aici pentru recunoasterea a ceea ce Robert C. Tucker numeste lipsa de omogenitate a marxismului (ca si a leninismului), deci pentru ideea ca exista puncte de ruptura in chiar interiorul acestor doctrine (sau, spre a relua teza lui Alain Besançon, gnoze seculare).

Intr-o recenta carte aparuta la Editura Hasefer (Prejudecati si judecati), Ion Ianosi propune importante si incitante disocieri pe aceste teme. Fara a impartasi unele din pozitiile distinsului filosof roman, ma situez de partea sa in invocarea necesitatii unor analize documentate privind relatia extrem de complexa dintre marxism si bolsevism, in special in incarnarea sa stalinista. Nu pledez pentru exonerare (a se vedea cartea mea Mizeria utopiei: Criza marxismului in Europa de Est, aparuta in engleza la Routledge si in traducere romaneasca la Polirom), ci pentru comprehensiune, indeosebi atunci cand vorbim despre figuri de seama ale filosofiei precum Marx, Nietzsche, Lukacs sau Heidegger.

Cele mai reusite capitole din cartea lui Iakovlev examineaza distrugerea intelighentiei, a stratului social pe care alti autori (in primul rand Richard Pipes) l-au vazut drept culpabil pentru anihilarea vechiului regim, nemiloasa lichidare a revoltei marinarilor din Kronstadt in martie 1921 (cei care indraznisera sa ceara “soviete fara comunisti”), exterminarea taranimii in perioada colectivizarii fortate, antisemitismul morbid al lui Stalin si persecutarea lui Boris Pasternak dupa publicarea in Vest a capodoperei sale Doctor Jivago.

Ca presedinte al Comisiei pentru reabilitarea victimelor stalinismului (post pe care il detine si in prezent), Iakovlev s-a bucurat de acces privilegiat la arhive. In aceasta calitate el utilizeaza in chip magistral aceste documente pentru a oferi un act de acuzare onest si responsabil la adresa bilantului terifiant al leninismului. Concluziile cartii sunt devastatoare pentru sistemul pe care Iakovlev l-a slujit candva cu ardoare. Iata de pilda un paragraf care capteaza anvergura catastrofei: “Anii mei de experienta in reabilitarea victimelor terorii politice imi permit sa afirm ca numarul persoanelor din URSS ucise din motive politice sau care au murit in lagare si inchisori in intreaga perioada a puterii sovietice se situeaza intre 20 si 25 de milioane. La care se adauga indubitabil 5,5 milioane de morti in anii razboiului civil si mai mult de 5 milioane in anii 1930”.

Aceasta este consecinta inspaimantatoare a stradaniei unei falange de administratori auto-desemnati si moralmente anesteziati ai fericirii umane, de a impune cu orice pret utopia nebuloasa a societatii perfecte.

Washington, DC
Ianuarie-februarie 2003

(P.S.: Acest eseu reprezinta o versiune largita a recenziei mele la cartea lui Iakovlev, urmand sa apara in Times Literary Supplement.)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22