De același autor
Franta pare decisa sa ignore lumea in care traim. François Hollande este un personaj onorabil, integru si stilat, dar cam atat. A ajuns candidat prezidential, cum se spune, faute de mieux, dupa disparitia din carti a neinfranatului satir Dominique Strauss-Kahn. Nu voi spune ca Nicolas Sarkozy nu a comis erori, nu voi spune ca este presedintele ideal, dar exista oare un asemenea presedinte, in Franta ori in alta parte? Diabolizarea lui Sarkozy a fost un exercitiu predilect al presei franceze de stanga (ce pleonasm!) pe parcursul presedintei sale. In conditiile date, Sarkozy este candidatul unei Frante care nu vrea sa capoteze in irelevanta politica, incoerenta strategica, relativism moral si continua criza economica. O Franta care nu se teme de capitalism, de atlantism, de liberalism, de individualism civic, de globalism si de “americanism”. Socialistul Hollande apartine unui timp revolut, inclusiv pe linia lirismului sau gaullist–il descrie pe de Gaulle admirativ drept “l’homme d’Etat qui confondait sa personne el le destin national”.
Problema lui François Hollande este ca nu are anvergura politica si economica pentru aceste timpuri dure. Ca solutiile nu se gasesc in reconditionarea vechilor si atat de compromiselor politici hiper-etatiste, in impozite astronomice care pedepsesc de fapt eficienta, creativitatea si productivitatea. Problema lui Sarkozy este ca nu a fost suficient de decis in urmarirea obiectivelor anuntate. Dar Hollande le va abandona. In pofida admiratiei nedisimulate pentru generalul de Gaulle (v. cartea sa “Changer de destin”, Laffont, 2012), a ambitiei de a readuce Franta pe pozitia de “referinta intre natiuni” si a exaltarii unui insolit “patriotism industrial”, sansele nu par prea incurajatore. Nu are nici grandoarea lui Mitterrand, nici candoarea lui Leon Blum (unul dintre eroii lui Tony Judt, alaturi de Raymond Aron si Albert Camus). O candoare care se intemeia pe etica responsabilitatii.
In felul sau, naravasul ex-trotkist si ex-ministru socialist, Jean-Luc Mélenchon, candidatul aliantei numita Front de Gauche (care include si PCF), este mai dinamic, mai putin paseist si, neindoios, mai electrizant. Evident, si mai primejdios, prin utopism grandilocvent, pentru stabilitatea sociala si economica a Frantei. La ora actuala, Mélenchon este incantat de nationalizarea companiei petroliere YPF din Argentina si marturiseste ca revolutiile latino-americane sunt o sursa de inspiratie pentru el. Neo-iacobinul se intalneste, iata, cu “neo-bolivarianul” Chavez si cu Cristina Fernandez de Kirchner sub semnul unui peronism sui generis. Intr-un text la care merita meditat, o invitatie la realism politic si imaginatie istorica, Jean d’Ormesson scrie despre Hollande:
Il ferait, je le dis sans affectation et sans crainte, un excellent président de la IVe République. Ou plutôt de la IIIe. Par temps calme et sans nuages. Il n’est jamais trop bas. Mais pas non plus trop haut. C’est une espèce d’entre-deux: un pis-aller historique. Ce n’est pas Mitterrand: ce serait plutôt Guy Mollet. Ce n’est pas Jaurès ni Léon Blum: c’est Albert Lebrun. Ce n’est pas Clemenceau: c’est Deschanel. (…) Pour affronter le jugement de l’histoire, je choisis le camp, à peu près cohérent, Sarkozy-Fillon-Juppé contre le camp, incohérent jusqu’à l’absurde, Hollande (Hollande président ? On croit rêver, disait Fabius) -Aubry-Joly-Mélench.
