De același autor
Vasile Paraschiv şi-a ridicat vocea împotriva dictaturii comuniste încă din anii 70, când alţii preferau complicităţile silenţioase, nemaivorbind despre sicofanţii de serviciu (unii apar azi pe varii irealităţi ca analişti politici). A părăsit PCR în 1968, convins că are de-a face cu un partid al carieriştilor, al impostorilor, al lichelelor şi al uzurpatorilor. Intrase în partid, ca atâţia alţii, atras şi amăgit de propaganda egalitaristă, de promisiunile colectiviste, de avântul spre construirea unei himerice „lumi noi“. Dar, spre deosebire de atâţia alţii, când s-a lămurit, a avut curajul rupturii, al denunţării mizeriei şi laşităţii. A numit regimul drept ceea ce era: o tiranie în care exploatarea muncitorilor, a unei întregi naţiuni se baza pe frică, suspiciune şi ipocrizie. A vâslit cu temeritate împotriva curentului (să te retragi din PCR exact în 1968, când Ceauşescu organiza mascarada unanimităţii naţionale, proba o intuiţie politică colosală). În acel an 1968, nu puţini au fost cei care au crezut în angajamentele patriotice (de fapt patriotarde) ale lui Ceauşescu. Nu a fost cazul lui Vasile Paraschiv. În 1977, în anul în care Paul Goma a lansat Apelul pentru Drepturile Omului, Vasile Paraschiv a fost o forţă dinamică în cadrul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), o iniţiativă civică independentă de un imens curaj despre care ar trebui să se înveţe în şcoli (mişcarea a pornit cu trei ani înaintea Solidarităţii din Polonia şi a fost sufocată de Securitate înainte de a se putea dezvolta ca acţiune socială colectivă la nivel de masă).
Într-un regim care se pretindea al celor mulţi, fiind de fapt al celor puţini, Vasile Paraschiv a vorbit într-adevăr în numele oropsiţilor vieţii. Se întreabă unii care a fost situaţia clasei muncitoare româneşti sub comunism, sugerând cumva că lucrurile nu erau chiar atât de tragice. Îi îndemn să citească mărturiile acestui combatant pentru libertate. Regimul a reacţionat furibund, a încercat să se debaraseze de el prin orice mijloace: atentate, surghiunire, declararea sa ca „nebun“. „Numai un nebun poate contesta socialismul, iar pentru nebuni avem aşezăminte speciale“, a declarat Nicolae Ceauşescu. Paranoia sistemului s-a tradus în paranoia dictatorului. Adevăratul om sănătos, adevăratul om lucid era tocmai Vasile Paraschiv.
Vasile Paraschiv a riscat enorm, a devenit un fel de Nemesis al liderului unui partid ce-şi zicea al clasei muncitoare şi era de fapt al unei birocraţii parazitare, impertinente şi profitocratice. Contestată de Vasile Paraschiv, Paul Goma, Ionel Cană, Gh. Braşoveanu şi ceilalţi luptători-disidenţi, ideologia oficială se năruia ca un castel din cărţi de joc. Ucenicul de cizmar, omul cu profesie incertă numit Nicolae Ceauşescu, în fapt un lumpen semianalfabet, nimerit accidental în mişcarea comunistă ilegală şi lansat pe orbita politică graţie protecţiei asigurate de Dej şi grupul acestuia, se vedea sfidat de un adevărat proletar. Cum l-au sfidat, pe el şi regimul comunist, minerii din Valea Jiului din 1977, conduşi de Constantin Dobre, şi muncitorii de la Braşov din noiembrie 1987. Cum l-au şi i-au sfidat revoluţionarii anticomunişti din decembrie 1989. Pentru bonzii pseudosindicalismului comunist, Vasile Paraschiv simboliza o tradiţie la adresa căreia ei făceau tot ce le stătea în puteri spre a o anihila.
Pentru Vasile Paraschiv, esenţa comunismului erau turpitudinea, samavolnicia, dedublarea, persiflarea şi negarea drepturilor omului. De aici şi insistenţa sa, înainte şi după 1989, pentru refuzul de a tolera abuzurile şi fărădelegile. Iată cum îi privea el pe foştii săi torţionari şi pe patronii lor: „Ei nu au conştiinţă şi nici sentimente umane care să-i oprească să ucidă. Represiunea, terorismul, asasinatele şi moartea constituie meseria lor“. Unii dintre aceştia (şi nu puţini) au prosperat după 1989 şi au continuat să-şi ponegrească şi să-şi ameninţe victimele, inclusiv pe Vasile Paraschiv.
Am scris de-a lungul anilor despre Vasile Paraschiv şi lupta sa, l-am admirat şi m-am bucurat de prietenia sa. Ne-am întâlnit de mai multe ori, graţie bunăvoinţei lui Sorin Ilieşiu. Pe 18 apilie 2006, când demara activitatea Comisiei Prezidenţiale, mi-a dăruit volumul său Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat în statul comunist (Editura Polirom, 2005, ediţie îngrijită, studiu, note şi selecţia documentelor de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, postfaţă de Marius Oprea). A scris atunci o dedicaţie care m-a mişcat, m-a onorat şi mă va onora întotdeauna: „Domnului prof. univ. Vladimir Tismăneanu, de la Vasile Paraschiv, vă dăruiesc cu toată dragostea şi admiraţia mea ptr. lupta ce o duceţi împotriva comunismului, ptr. dreptate şi adevăr, alături de noi, victimele dictaturii comuniste din România, şi cu fruntea sus“. (Am transcris exact dedicaţia.)
A fost un om drept şi curat. Istoria onoarei la români îl va include la loc de cinste. Citesc unele contribuţii publicate în aceste zile. Sunt surprins că, în loc să se concentreze pe biografia sa exemplară, pe lecţiile perene ale rezistenţei sale antitotalitare, unii preferă să accentueze gestul lui Vasile Paraschiv de refuz al Ordinului „Steaua României“ acordat de preşedintele Traian Băsescu. Domul Paraschiv a suferit nespus de mult în viaţă, era indignat de întârzierile traducerii în legi a propunerilor Comisiei Prezidenţiale. Decoraţia însă nu i-a fost acordată de un om, ci de statul român (prin voinţa acestui lider) drept recunoaştere a unor merite nepieritoare.
Din păcate, nu s-a întâmplat acest lucru când în fruntea statului s-au aflat Ion Iliescu (om de stânga, zice el, deci susţinător, s-ar crede, al tradiţiilor de revoltă ale muncitorilor) şi Emil Constantinescu (adus la putere pe creasta unui val de respingere a moştenitorilor regimului care l-a prigonit pe Vasile Paraschiv).
Asemeni unor Lech Wałęsa, Zbigniew Bujak, Jacek Kuroń şi Karol Modzelewski în Polonia lui Gomułka şi Jaruzelski, asemeni lui Milovan Djilas în Iugoslavia lui Tito, asemeni celor care au creat consiliile muncitoreşti în timpul Revoluţiei Maghiare din 1956, dar şi asemeni marinarilor revoltaţi de la Kronstadt, din martie 1921, care cereau „soviete fără comunişti“, Vasile Paraschiv a demonstrat, cu preţul propriei libertăţi şi sănătăţi, că aşa-zisa „dictatură a clasei muncitoare“ era, de fapt, una asupra acestei clase, o comunitate umană cântată în ode şi dispreţuită în realitate de parveniţii lipsiţi de suflet şi de demnitate.
„Trec rânduri, rânduri muncitorii…“ Ar trebui să treacă, cu drapelul în bernă, pentru a-i aduce un ultim şi binemeritat omagiu acestui veritabil erou al clasei muncitoare din România, autenticul lor purtător de cuvânt în vremuri de cumplită opresiune, torturat, agresat, calomniat, prea puţin şi prea târziu recunoscut. //
