Victor Ponta se joacă cu focul: Despre acuta actualitate a revoluţiilor din 1989

LICHTGRENZE from Fall of the Wall 25 on Vimeo.

Revoluţiile din 1989 au avut loc in numele drepturilor omului. Să nu se mire Victor Ponta dacă, batjocorind aceste drepturi si continuind să se se joace cu focul, asemeni lui Viktor Ianukovici in Ucraina, va stârni o noua revoluţie. Revoluțiile din 1989 au validat faimoasa definiție dată de Lenin momentului revoluționar: cei din vârf nu mai pot conduce conform vechilor practici, iar cei de jos nu mai pot accepta astfel de practici. Mă intreb dacă Victor Ponta cunoaste această analiză. I-ar putea explica Ion Iliescu despre ce este vorba.

Prăbușirea comunismului în Europa de Est a accelerat procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice, fiind un catalizator pentru mișcările patriotice din țările baltice și Ucraina, inaugurând o nouă organizare mondială, necondiționată de diviziunile Războiului Rece, de bipolarism. Așa cum de foarte multe ori a afirmat Ken Jowitt, s-au creat condițiile pentru o situație nouă, extrem de periculoasă, în care lipseau normele internaționale de până atunci, iar comportamentul actorilor implicați nu putea fi anticipat. Existau astfel premisele unui haos global. Acest diagnostic nu exprimă sub nicio formă vreun regret pentru lumea de dinainte de 1989. El avea doar rolul de a atrage atenția asupra faptului că revoluțiile din 1989 și ‘extincția leninistă’ au generat o realitate complet nouă. Mai mult decât atât, contextul radical diferit a impus o re-evaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale în secolul XX: liberalism, naționalism, societate civilă, socialism și, de ce nu, însăși viziunea noastră asupra libertății la sfârșitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii.

Așa cum am menționat intr-un articol anterior, întrebarea fundamentală este: Au fost evenimentele din 1989 cu adevărat revoluții? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci rămâne să analizăm diferența dintre acestea și momente istorice similare (ex. Revoluția franceză din 1789 sau cea din Ungaria, din 1956). Dacă el este negativ, consider întemeiat să ridicăm o altă problemă: Ce au fost ele? Simple fantasme, rezultatul intrigilor oculte ale unor birocrații în criză care au fascinat întreaga lume dar nu au schimbat în mod fundamental “regulile jocului”? Ultima formulare este esențială pentru a înțelege semnificația a ceea ce s-a întâmplat în 1989. Acordând atenție modului în care s-au schimbat “regulile jocului” avem posibilitatea de a aprecia cu adevărat consecințele și moștenirile anului 1989.

Consider că transformarile din principalele țări din Europa Centrală (mai ales) și de Est au fost revoluții politice care au provocat decisiv și ireversibil schimbarea regimurilor din regiune. În locul unor sisteme autocratice, dominate de partidul unic, revoluțiile au creat entități politice pluraliste. Au permis foștilor subiecți ai despotismelor ideologice (membri ai unor societăți închise) să-și recapete drepturile civice și naturale, și să se implice în construirea unor societăți deschise. În locul unor economii planificate, toate aceste societăți au adoptat economii de piață. Pe parcusul acestui proces de a răspunde la trei provocări fundamentale (crearea unui pluralism politic, a unei economii de piață și a unei sfere publice), unele țări au avut mai mult succes decât altele. Dar este indiscutabil faptul că în toate țările Blocului sovietic, ceea ce înainte era un sistem monolitic a fost înlocuit de unul dominat de diversitate cultural-politică (vezi Claus Offe, Varieties of Transition: The East European and East German Experience, Cambridge, MA: MIT Press, 1997, pp. 29-105). Chiar dacă nici astăzi nu putem afirma cu certitudine că toate aceste țări au devenit democrații liberale funcționale, este totuși crucial să subliniem că, în toate aceste cazuri, leninismul bazat pe uniformitate ideologică, represiune, dictatură asupra nevoilor umane și încălcarea drepturilor omului, a dispărut.

Un alt factor care trebuie adus în discuție este impactul extinderii NATO și al aderării la UE asupra procesului de democratizare. Așa cum afirma Václav Havel: “Am considerat că extinderea către Est va garanta ireversibilitatea noii situații în țările din regiune și a păcii în Europa. Nu erau greu de imaginat hoardele de populiști, demagogi, naționaliști și postcomuniști folosindu-se de fiecare zi de întârziere a acestui proces pentru a perora isteric despre necesitatea unui drum propriu în condițiile în care Vestul arogant, consumerist și egoist refuza să ne recunoască și să ne accepte” (vezi Václav Havel, To the Castle and Back, p. 296). Nu trebuie uitat totodată semnalul de alarmă tras de același Ken Jowitt în 1992. El afirma atunci că singura modalitate ca Europa de Est să nu ajungă să fie dominată de colonei, mici despoți, sau clerici era să fie adoptată de sora ei mai bogată, Europa de Vest, adică U.E. Scenariul de coșmar imaginat de Jowitt s-a dovedit eronat, dar datorită exact contra-predicției sale – implicarea comunității europene în revirimentul democratic al țărilor din Europa Centrală. Însă Jowitt a anticipat recent o nouă capcană în condițiile actuale: pericolul transformării fostelor state membre ale Tratatului de la Varșovia într-un ghetou al Europei unite (Kenneth Jowitt, “Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe” în Vladimir Tismaneanu (ed.), Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, Budapest; CEU Press, 2009).

Analiza revoluțiilor din 1989 implică inevitabil și dilema evidentului eșec al științelor sociale de a anticipa dispariția leninismului ca sistem mondial. Nu trebuie însă să generalizăm această culpă. Unii autori, precum Robert C. Tucker, Ken Jowitt, Leszek Kołakowski, John Keane, Andrew Arato, Steven Lukes, discutaseră falimentul moral și cultural al regimurilor de tip sovietic, anticipând amurgul carismei și al etosului mobilizator al dogmei oficiale. Drumul către 1989-1991 a fost pregătit de aportul mai puțin vizibil, de multe ori marginal, dar nu mai puțin esențial pe termen lung, al ceea ce noi numim astăzi societatea civilă (Solidaritatea în Polonia, Carta 77 în Cehoslovacia, mișcările neoficiale de pace, ecologice, pentru drepturile omului din RDG, Opoziția Democratică în Ungaria). În consecință, evaluarea ruinelor leninismului impune refuzul oricărei abordări monistice, unidimensionale. Cu alte cuvinte, nu există un singur factor care poate explica această prăbușire. Criza economică, precum și cea politică, culturală și socială, s-au combinat făcând ca aceste regimuri să devină perimate.

Trebuie însă să nu uităm că sistemele în cauză nu erau doar “simple” autocrații; ele își fundamentau pretențiile de legitimitate pe “Sfânta Scriptură” a marxism-leninismului. Odată ce această aură ideologică s-a risipit, întregul edificiu a început să se clatine (vezi Ernest Gellner, Conditions of Liberty: Civil Society and Its Rivals, New York: Allen Lane/The Penguin Press, 1994). Ele erau, pentru a folosi excelenta formulare a lui Daniel Chirot, “tiranii ale certitudinii”; diluarea graduală a angajamentului ideologic al elitelor conducătoare, cei care odinioară formau o adevărată sectă mesianică, a accelerat procesul de dezintegrare din interior a regimurilor leniniste (vezi si Raymond Taras, (ed.), The Road to Disillusion: From Critical Marxism to Postcommunism in Eastern Europe, Armonk/NY; M. E. Sharpe, 1992).

Partidele comuniste nu au ajuns la putere folosindu-se de proceduri rațional-legale. Nu au preluat puterea prin intermediul unor alegeri libere. Ele își bazau legitimitatea de mucava pe pretenția teleologică potrivit căreia reprezentau avangarda clasei muncitoare și, implicit, erau agenții emancipării universale a omenirii (vezi Giuseppe Di Palma, “Legitimation from the Top to Civil Society: Politico-Cultural Change in Eastern Europe,” World Politics, Vol. 44, No. 1, October 1991, pp. 49-80. În același număr, vezi Timur Kuran, “Now out of Never: The Element of Surprise in the East European of 1989,” pp. 7-48.

Odată ce ideologia a încetat să-și mai exercite atracția iar elitele partidelor, progeniturile și beneficiarii nomenclaturii și-au pierdut încrederea în promisiunile utopice ale marximsului, fortăreața leninistă a fost sortită capitulării. Acesta a fost rolul jucat de ceea ce specialiștii au numit efectul Gorbaciov (vezi Karen Dawisha, Eastern Europe, Gorbachev, and Reform: The Great Challenge, Cambridge and New York: Cambridge University Press, 1990; și Archie Brown, The Gorbachev Factor, Oxford: Oxford University Press, 1997). Climatul internațional creat în urma undelor de șoc provocate de politicile de glasnost și perestroika inițiate de Mihail Gorbaciov după alegerea sa în funcția de Secretar General al P.C.U.S. în 1985 a permis un nivel, nemaiîntâlnit până atunci, de disidență fățișă și de mobilizare politică în Europa Centrală și de Est. La începutul anilor 1990, Rita Klímová, fosta purtătoare de cuvânt a Cartei 77 și primul ambasador al Cehoslovaciei în S.U.A. după prăbușirea comunismului, mi-a confirmat, pe parcursul mai multor discuții, că noua concepție a lui Gorbaciov asupra relațiilor internaționale a fost percepută de Cartiști drept condiția necesară, dar nu și suficientă, a schimbării fundamentale care a avut loc în Europa Centrală. Acesta a fost drumul care a dus la sfârșitul Războiului Rece, unul care a implicat nu doar cancelariile diplomatice, ci și pe cetățenii convinși că vechea ordine mondială era sortită pieirii.

La ora actuala, cetăţenii din Europa de Est si Centrală inţeleg că lupta nu s-a incheiat si că trebuie rezistat noului val de autoritarism populist. După deceniile de democratizare, asistăm acum la eforturile de de-democratizare de tip Viktor Orban si Victor Ponta. Depinde de de noi ca aceste dictaturi putiniste in statu nascendi să nu triumfe.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pinacoteca-malefica-victor-ponta-feldmare%C8%99al-al-%C8%9Bopenclaturii-cleptocratice/

Versiune lărgită a articolului transmis la Radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26675884.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26675911.html

*

Prietenul meu Sever Voinescu are dreptate cand scrie ca ”dictatorii sînt, în general, produsul propriilor popoare”. In egala masura, ma grabesc sa adaug, si revolutiile democratice sunt produsul propriilor popoare. Intre acestea, revolutiile electorale care ii pot inlatura pe dictatori (vezi alegerile din Polonia din iunie 1989 ori referendumul anti-Pinochet din Chile) si, adeseori, ii pot impiedica pe aspirantii la tiranie sa-si puna in practica planurile liberticide. Acesta imi pare a fi cazul Romaniei acestor zile.

http://www.evz.ro/ridicarea-in-tron-a-noului-stapin.html

Articol publicat de cotributors.ro