Pe aceeași temă
Povestea plagiatului prim-ministerial aduce aminte de secvenţa comună din desene animate în care personajul principal - fie el Tom, Bugs Bunny sau Mickey Mouse - trece prin toate încercările posibile şi imposibile, şi totuşi scapă nevătămat. Primeşte un pumn care-l lipeşte de zid de se transformă într-o pastă lipicioasă – îşi revine. E făcut afiş de o maşină, un vapor sau o lovitură frontală cu ciocanul, lopata ori tigaia – se contorsionează 2-3 secunde şi se reconfigurează vertical de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. E sfâşiat ori fărâmiţat după o confruntare cu un buldog, o haită de buldogi sau un leu scăpat de la grădina zoologică – se reface din bucăţi, ca un puzzle, şi îşi continuă drumul. Etc.
Din 18 iunie, de când revista Nature a publicat ştirea tezei de doctorat plagiate a lui Victor Ponta, nu a existat dovadă care să nu fi fost arătată, analizată ori disecată, de specialişti din mediul academic, de presă sau de observatori din mediul virtual. Pagini din lucrarea lui Ponta puse faţă în faţă cu originalul/originalele – operaţiune făcută de zeci de ori, după cum atestă o căutare simplă pe Google. CNATDCU a dat primul sentinţa – a fost dizolvat instant, printr-o lovitură de forţă de negîndit într-o ţară civilizată. Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti a venit cu raportul amănunţit, pe fraze, paragrafe şi pagini – verdictul s-a împotmolit pe o perioadă nedeterminată pe undeva în sferele superioare ale Ministerului Educaţiei.
E adevărat că niciun individ, mai ales un politician, nu recunoaşte cu inima uşoară un asemenea fapt ruşinos. Fostul preşedinte maghiar şi fostul ministru german al Apărării au negat şi ei, în primă instanţă, jenanta realitate a copierii. Dar odată confruntaţi cu dovezile şi cu verdictul comunităţii academice, au făcut pasul înapoi. Cum să negi sau să treci cu nepăsare peste evidenţă?
Scrisoarea deschisă a celor peste 1.500 de intelectuali adresată de curând Ecaterinei Andronescu încearcă, în ultimă instanţă, să lupte cu morile de vânt. Este un demers care îşi propune, în ceasul al 12-lea, să dea un răspuns decent la întrebarea: câte vieţi au, totuşi, minciuna şi falsul în România?
“Pisica blândă zgârie rău”, avertizează, într-un alt context, premierul. Asta ştiam. Dar nu mai este o glumă când urmele de zgârieturi riscă să rămână, ireversibil, pe obrazul vieţii universitare şi publice din România. Să sperăm că doamna Andronescu ar putea să-şi dea seama de acest lucru, înaintea mereu voiosului şef al Guvernului.
