Semnalizare occidentală

Undeva pe la jumătatea lunii noiembrie. Porţiunea străzii Amzei, dintre Teatrul Ion Creangă (care nu se mai termină de restaurat) şi Calea Victoriei, o clădire frumoasă pe stânga, în direcţia de mers spre calea Victoriei. Într-una dintre după-amiezi, în faţa clădirii frumoase, cu o arhitectură deosebită, văd că o panglică roş-albă, cu inscripţia repetată „Poliţia comunitară a Primăriei Sectorului 1“ descrie un dreptunghi, blocând trotuarul şi forţând trecătorii să meargă pe carosabil. Curios din fire, am cercetat cauza semnalizării. Cornişa clădirii, probabil din cauza îngheţurilor din iernile trecute şi a apei care a pătruns prin acoperiş, a început să cadă bucată cu bucată. Motivele arhitecturale care începuseră să se desprindă erau de o frumuseţe deosebită.

Văzând modalitatea de semnalizare prin folosirea unei benzi de folie reflectorizantă şi promptitudinea (căci dimineaţa nu exista această semnalizare), mi-am zis în barbă, cu termometrul sentimentului de patriot ceva mai sus de minim, că se poate şi la noi. Şi deja îmi închipuiam cum, dacă nu în ziua cu pricina, cel puţin a doua zi, o echipă de muncitori va fi sus pe schelă pentru a repara şi a preveni degradarea clădirii.

Între timp, am plecat din ţară. Am fost într-un oraş mare. Într-una din zilele în care am vizitat centrul vechi al respectivului oraş, am observat, pe o străduţă, o semnalizare asemănătoare, doar limba şi tipul lieterelor diferea. Prima zi am văzut doar vreo doi gardieni care priveau suspicios la nişte ziduri de unde se desprindea tencuială.  A doua zi, când am revenit să particip la programul pentru care mă aflam în acel oraş, era deja schelă şi muncitorii roiau pe ea lipind, curăţind... Nu am mai stat decât o zi. În seara acelei ultime zile, am trecut pe acolo, în drum spre magazinul de suveniruri care mi-a fost recomandat de un localnic. Nu mai era nici schelă, nici muncitori, iar faţada parcă era alta. Probabil că nici nu a fost cine ştie ce mare lucru de făcut, dar s-a reparat, iar graba muncitorilor am înţeles-o când am văzut că iarna era deja acolo şi ar fi dus, printr-un îngheţ, la o şi mai mare degradare a faţadei clădirii.

Nu este cazul ca cineva să se grăbească să spună că acolo e o ţară cu experienţă şi cu un simţ al valorii de mult cultivat. Nu. E vorba de Moscova. Dar iată că au învăţat şi ei.

Am revenit în Bucureşti. De aproape două spătămâni. Sunt 20 de zile de la data în care a fost marcat spaţiul şi semnalizat ca periculos şi pe care trecătorii să-l evite ca să nu le cadă vreo bucată de tencuială în cap.

Văd că zilnic, dimineaţa, e o bandă nouă de semnalizare, iar seara nu mai e. Trecătorii se uită suspicioşi la cornişa cu pricina, dar trec pe sub ea, cei mai prudenţi, cu mâna pe cap.

Muncitori, ioc. Dar porţiunea care cade bucată cu bucată devine din ce în ce mai mare. Primăria şi proprietarul doar semnalează. În rest, timpul rezolvă toate. Oricum nu e prima clădire care cade pe bucăţi şi nici ultima. Iată că şi noi avem o experienţă: ne cad clădirile, de zeci de ani tot cad. Şi nu orice clădire, ci cele mai frumoase din locurile cele mai bune.

Măcar căderea lor e semnalizată, dacă am putea să ne mângâiem cu asta.