ANU XXII (1131) (08 - 14 noiembrie 2011)

Clasa politică nu doreşte cu adevărat instituirea şi menţinerea pe termen lung a unui cadru legislativ anticorupţie.

Europa, aflată într-o furtună financiară, îşi dă seama că poate conta doar pe ea însăşi.

Aflu de pe Internet că Mihai Hurezeanu, fratele lui Emil, a fost un extraordinar de mare disident din Cluj, a înfiinţat un partid politic în 1983, a fost un apropiat al Doinei Cornea, a fost urmărit şi chinuit de Securitate, în fine, Elena Ceauşescu în persoană a dat ordin să fie lichidat.

Băncile au fost salvate de la faliment cu bani publici, iar acum publicul salvator, după ce suportă tăieri salariale şi reduceri masive ale asistenţei sociale, mai trebuie să se şi milogească să-i fie îndulcite ratele.

Miza bătăliei politice duse acum în Europa – şi în crescendo, în România – nici nu mai este stânga versus dreapta, ci indignare legitimă şi informată versus jacquerie distructivă bazată pe instincte primare, pe care unii o aşteaptă cu nerăbdare, ca pe A Doua Venire.

Săptămâna trecută, când tocmai premierul grec, Georgios Papandreou, anunţase deja celebrul referendum, s-a găsit să mediteze pe blogul său asupra temei şi Victor Ponta, şeful PSD şi coleg de socialism cu premierul grec (încă premier, la ora la care scriu acest text).

Şi el e din categoria tinerilor relativ recent intraţi în politică. Şi el a întrupat speranţe de înnoire, modernizare şi emancipare a clasei politice.

Justiţia este grav compromisă în ochii opiniei publice.