Adevăr istoric contra mitologie naţională

Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până şi la nivel de sărbătoare naţională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean.

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa Primul război mondial, apărută anul trecut la Editura Humanitas.

Cu obiectivitate și moderaţie, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniţi la Alba Iulia, au decis unirea, fără să ţină seama de celelalte naţionalităţi ardelene. Care ar fi fost însă dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalităţi conlocuitoare (sârbi, croaţi, slovaci etc.). De altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populaţia oraşelor. Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici nu se gândeau la unire.

Autorul stabileşte apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalităţi au arătat atâta entuziasm. În sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul de trei oraşe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare). Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritar maghiar.

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulaţie internaţională, ca şi în maghiară.

Dini G. Jónas
8 aprilie 2015