Pe aceeași temă
De multă vreme văd în presă (cu puţine excepţii, cum ar fi revista 22) ori la televiziuni persoane nemulţumite de inexistenţa unui muzeu al comunismului. De fiecare dată se spune că alte ţări foste comuniste au un asemenea muzeu, iar noi, nu.
Dar el există şi la noi, la Sighet. L-am vizitat de mai multe ori şi este absolut impresionant. Sălile fostei închisori au devenit adevărate pagini dintr-un manual de istorie încă nescris. Vizitatorii pleacă răvăşiţi şi cu dorinţa de a mai afla amănunte despre o perioadă sau alta, despre un eveniment sau altul. Dintre ei, cei mai mulţi sunt străini, chiar din ţările date nouă ca exemplu că au un muzeu al comunismului, în timp ce noi, nu. Ziua Memoriei, organizată în fiecare an, este ziua la a cărei desfăşurare sunt invitate să participe toate victimele comunismului (directe sau colaterale) aflate încă în viaţă. E greu să vezi ceva mai emoţionant. Sunt timizi şi în acelaşi timp mândri, păşesc şovăielnic, dar cu demnitate. Străbat aleile cu nume sculptate în piatră şi îşi povestesc unii altora despre vreun personaj pe care l-au găsit scris acolo. Sunt fericiţi şi surprinşi să-şi revadă vechii colegii de suferinţă, cu care nu prea au alt prilej să depene amintiri. Slujba de la Cimitirul Săracilor, parte nelipsită din program, oficiată de preoţi ai tuturor cultelor religioase, atestă încă o dată faptul că teroarea comunistă nu a ales între culte, între profesii, între sexe ori grupuri de vârstă.
Există şi în Bucureşti, în strada Jean-Louis Calderon, o variantă prescurtată a Memorialului de la Sighet.
S-ar putea spune că românii nu au auzit despre acest muzeu, pentru că publicitatea care să-i anunţe existenţa este deficitară. Poate fondatorii şi realizatorii lui au de ales între a cheltui bani pe publicitate sau a folosi aceşti bani pentru completarea sălilor cu exponate şi au optat pentru a doua variantă, lăsând Memorialul să-şi ateste singur valoarea cu care să atragă vizitatori.
Observ însă un lucru ciudat: răsfoind cărţile editate de Fundaţia Academia Civică, o adevărată bibliotecă plină de mărturii cutremurătoare şi comentarii pe măsură, găsesc printre participanţii la multele ediţii ale Şcolii de Vară de la Sighet şi la numeroasele alte simpozioane şi întâlniri persoane din corul celor ce plâng inexistenţa unui muzeu al comunismului. Oare ce este pentru ei Memorialul de la Sighet, despre care au scris cândva texte remarcabile? Un loc de relaxare? Dacă li se pare incomplet, să o spună deschis, dar să nu spună că el nu există. Să strângă mărturii, date şi obiecte, documente şi să facă un alt muzeu mai bogat în exponate. Dar să-l facă. Poate îi nemulţumeşte faptul că Memorialul prezintă doar punctul de vedere al victimelor comunismului. Poate vor un muzeu în care şi torţionarii să-şi spună punctul de vedere. Dar să-l facă. Să nu-şi plângă unul altuia pe umăr, spunând că nu există un muzeu al comunismului. Acest muzeu există. Se cheamă Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conceput de Fundaţia Academia Civică, şi se află la Sighet. Poate reuşesc să şi-l amintească. L-au vizitat, au şi scris despre el, deci pot recunoaşte măcar că el există.
Lucica Albinescu
13 iulie 2015
