Pe aceeași temă
Despre schimbare (politică) s-a vorbit imediat după revoluție. Devenise un vector foarte important în activitatea partidelor și în campaniile electorale. Supralicitarea temei a atras după sine demonetizarea ei și apariția reversului: „schimbarea schimbării!“. Așadar, în spațiul public, ideea de schimbare nu a murit și nici nu are de gând, fiind susținută nu neapărat de elitele reformatoare(?), ci de campioni ai compromisului, de politicieni eșuați, dornici de revanșă.
Da, discursul politic despre reforme și modernizare e încă în vogă, dar schimbările se produc încet, cu mici, foarte mici, suișuri și cu foarte multe, mult prea multe, coborâșuri. N-am priceput până acum care sunt resorturile schimbării și, dintr-o dată, după reapariția lui Traian Băsescu și a Elenei Udrea la posturile lor TV preferate, am înțeles că, fără ei în frunte, nu poate exista nicio schimbare. Alături de ei văd că se mai îngrămădesc Victor Ponta, Liviu Dragnea, în poziție ceva mai retrasă, Valeriu Zgonea, Mircea Geoană, Marian Vanghelie, șirul fiind însă prea lung pentru a-l putea încheia aici. Pe deasupra, am reținut că numai schimbările, reformele propuse de ei sunt „bune“, celelalte toate fiind „rele“, inutile. Și un paradox: politica aceasta a schimbării e susținută cu ardoare inclusiv de oameni politici aflați după gratii, iar un paradox și mai mare este că au fost crezuți și votați.
Iată de ce respectivii politicieni vor să fie tot ei autorii schimbării, însă această schimbare, ca întotdeauna după anii ’90, nu se referă la ei înșiși, ei sunt „perfecți“, ci la ceilalți, se înțelege. Motiv pentru care ideea de „schimbare la față“ a României nu capătă conținut, nici aderență la mase, cantonându-se doar în sfera bătăliei politice de sumă nulă. Nimic nou, veți spune.
Privind mai în amănunt, pentru cei de mai sus schimbarea are două fețe: una pentru când s-au aflat la putere, când toate instituțiile statului de drept nu le ieșeau din cuvânt, funcționând după regulile de ei înșiși fixate, și alta pentru când pierd puterea. Ei, bine, după pierderea puterii schimbările făcute de ei mai anțărț acum omoară democrația, îngustează libertățile și drepturile omului, iar justiția comite numai abuzuri. E clar: schimbările, reformele sunt bune numai când sunt propuse de ei și le convin doar lor, nu nouă. Cu condiția să se afle la putere.
Ce duplicitară e atitudinea unor oameni politici! Într-un astfel de context, nici nu trebuie să ne mai mire prezența slabă a cetățenilor la urne, nici nivelul alarmant de încredere în parlament, în politicieni, în posibilitatea acestora de a face schimbări în bine. Una votăm și alta se întâmplă. Iar asta explică multe: reformele, programele, proiectele de dezvoltare-modernizare prind greu, sunt tergiversate, schimbările importante se fac în continuare la presiunea factorilor externi, ca și până acum... Cu o excepție: schimbarea Guvernului Ponta, când presiunea a venit din stradă.
Semn că democrația românească și voința de a participa „proactiv“, vorba prim-ministrului, la rezolvarea mai rapidă și corectă a treburilor publice au mai urcat o treaptă. Și nu numai că este așa: după căderea Guvernului Ponta, avem niște revelații de multe zeci, poate sute de milioane de euro. Nu mă refer la afacerea Hexi Pharma ca la o pagubă impresionantă adusă finanțelor statului, ci la uciderea, asasinarea cu bună știință a sutelor, poate a miilor de bolnavi recuperabili prin infecții nosocomiale și medicamente fără substanțele active necesare. O altă revelație o constituie sutele de milioane de euro date pe programe informatice proaste sau de care nu era nevoie.
Ceea ce este peste puterea mea de înțelegere însă se referă la amestecul respectivului prim-ministru în numirea antrenorului Naționalei de fotbal și a atâtor altor numiri deocheate nu numai din sport. Trebuia să demonstreze fără tăgadă că partidul său e în toate și că, de la oină la artă și la cibernetica administrativă, nimic nu îi este străin? Iată cum puterea îi face pe politicieni mai culți!
Petru Tomegea
Iunie 2016
