Poziţia Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ cu privire la predarea Istoriei în învăţământul gimnazial

Elaborarea Planului-cadru pentru în­vă­ţă­mântul gimnazial reprezintă o bună oca­zie pentru identificarea unor soluţii de îm­bunătăţire a situaţiei din şcoala ro­mâ­neas­că. În acest context, suntem interesați, ca răspuns la cerinţele şi problemele actuale ale societăţii noastre, de locul şi ponderea pe care disciplinele umaniste le vor ocupa în procesul educativ.

Există o îngrijorare profundă, exprimată la nivelul opiniei publice, în ceea ce pri­veşte educaţia morală a elevilor, trans­mi­terea valorilor culturale şi împărtăşirea sens­urilor spirituale, în societatea su­per­teh­nologizată în care trăim, dominată de valori materiale, de individualism şi măr­gi­nire intelectuală. Cum vom reuşi să for­măm cetăţeni responsabili şi implicaţi, re­fractari la corupţie şi capabili să împingă societatea în direcţia unor idealuri su­pe­ri­oare, dacă lecţiile fundamentale pe care ni le oferă istoria nu vor fi învăţate în mod corespunzător, la vârsta potrivită, pe băn­cile ciclului gimnazial?

În absenţa unei educaţii umaniste adec­va­te, generaţiile actuale se limitează, pro­gr­e­siv, la universul superficial al reţelelor de socializare, nemaiştiind cum şi de ce să se insereze în universul tradiţiei şi al cul­tu­rii. În mod inevitabil, matematica, ştiin­ţele naturii sau ale comunicării îi leagă pe copiii noştri tot mai mult de calculator. Dar cine să îi apropie atunci, în aceeaşi măsură, de tradiţie, de spiritualitate, de cultură sau de identitatea naţională, dacă ma­tematica se predă în patru ore pe săp­tămână, iar istoria într-una singură? Echi­librul armonios dintre cultură şi tehnică, dintre spirit şi materie nu poate fi asi­gu­rat de un Plan-cadru în care aria curriculară „Om şi societate“ nu acoperă nici măcar 20% din totalul de ore!

Ge­neraţiile formate în acest mod de­fec­tu­o­s (şi de care numeroşi istorici, sociologi, teologi şi mai ales părinţi dezamăgiţi se plâng la unison) riscă să-şi rupă legăturile cu trecutul şi în acest fel să rateze în­tâl­ni­rea cu viitorul, trăind într-un prezent con­tinuu, dominat de imperativele he­do­niste ale lui „aici şi acum“. La ora actuală, copiii noştri sunt tot mai lipsiţi de cunoş­tinţele şi practicile intelectuale care le-ar permite să se înscrie în mod conştient pe axa temporală a istoriei, de-a lungul că­re­ia ne-am format, ca oameni şi societate. Iar pentru a-şi forma aceste competenţe de bază în materie de alfabetizare istorică, care să îi transforme în oameni orientaţi în universul culturii şi al valorilor, ei şi pro­fesorii lor au nevoie de un minimum de timp alocat. Istoria nu se poate învăţa într-o oră pe săptămână, ca muzica sau de­senul (care pot să rodească şi pe alte căi, în afara sălii de clasă, în sufletul cre­a­tiv al elevului). Este inutil, este ineficient, este o pierdere de timp şi de resurse uma­ne. Dacă nu este predată în condiţii de­cen­te, timp de 2 ore pe săptămână, pe par­cursul întregului ciclu gimnazial, cum s-a practicat decenii la rândul şi cum se mai predă în atâtea ţări ale lumii, atunci poate ar fi mai bine să renunţăm la istorie de tot!

Mai mult decât orice altă disciplină socio-umană, istoria oferă elevilor educaţie de­mocratică, economică sau interculturală. Ea stimulează spiritul critic, împărtăşirea în comun a valorilor, capacitatea de a com­para şi evalua forme diferite de civi­li­zaţie. Crede cineva că ne putem permite să vitregim studiul istoriei în ziua de as­tăzi, când trăim ameninţarea terorismului islamist, provocarea valurilor migratorii sau şubrezirea încrederii în democraţie şi în construcţia europeană? Oare cum vor gestiona generaţiile următoare probleme de această natură, fără instrumentele in­te­lec­tuale, axiologice şi emoţionale oferite de cunoaşterea istoriei? Cu ajutorul TIC, al ştiinţelor naturii, al limbii engleze?

Această luare de poziţie nu reprezintă în niciun fel o pledoarie pro domo, în fa­voa­rea unor interese particulare, specifice unei discipline sau unui grup profesional. Poziţia noastră se fundamentează pe un sentiment profund de responsabilitate, pe care istoricii îl trăiesc mai acut decât alte categorii de intelectuali, în raport cu des­tinul societăţii româneşti. Instrumentele de cunoaştere specifice profesiunii noas­tre ne arată că acest viitor nu va exista, da­că el nu va încorpora într-un mod adec­vat trecutul şi tradiţiile pe baza cărora Ro­mâ­nia a fost edificată.

În aceste condiţii, atragem atenţia asupra faptului că tehnicienii şi decidenţii care au în grijă elaborarea şi adoptarea acestor planuri poartă pe umerii lor o răspundere uriaşă. Pe termen lung, miza acestor do­cu­men­te este însăşi perpetuarea noastră so­cia­lă şi culturală. Ca indivizi, pe cont pro­priu, ne putem descurca şi cu o oră de is­to­rie pe săptămână sau poate chiar fără niciuna. Dar ca naţiune, ca societate în­che­gată şi conştientă, nu vom supravieţui.

Prof. univ. dr. SORIN MITU

Directorul Departamentului de Istorie Modernă

UBB, Cluj, 24 ianuarie 2016