Pe aceeași temă
Ca șofer cu vechime, aflat pe o stradă cu sens unic, pe direcția bună adică, mă trezesc, venind din față, cu un bolid 4x4. Nu-mi rămâne decât să urc pe trotuar, să-l las pe derbedeu să treacă sfidând regulamentul și bunul simț. De ce să risc vreun conflict, din care, sigur, aș fi ieșit cu o trimitere la spital?
Nu-i asta o reeducare a mea?
Un condamnat definitiv pentru furt de multe milioane de euro, evaziune, spălare de bani – și termenii hoției din Codul Penal sunt mai mulți – primește o condamnare cu executare. Cum este firesc, acesta este încarcerat pentru o perioadă de câțiva ani. Destul de puțini, față de prejudiciul pe care statul nici nu-l poate recupera. Tot la fel de firesc ar fi ca acum, în scurta perioadă de recluziune, să înceapă un proces intensiv de reeducare. Adică să înțeleagă ce greșeli a săvârșit, să se potolească în intențile viitoare de a recidiva în ticăloșie și, cuminte, să aștepte eliberarea. Așa gândim noi că ar fi rostul penitenței.
Acum începe ciudățenia.
Individul, contrar cunoștințelor noastre despre penitență, este conectat la lumea de afară, aproape la fel ca înainte, nefiind convins niciun pic cum că ar fi vinovat de ceva. Prin căi misterioase (pentru noi, cei de afară) de comunicare, el este la fel de activ ca și atunci când se mișca liber printre noi. Și, ce-i mai grav, încearcă să ne reeduce în gândirea noastră că ar avea vreo vină. Acuză grav pe cei „vinovați“ de condamnarea lui, împroașcă cu venin verbal, invocând tot felul de conjurații și motive absconse ale acestora, în scopul condamnării nedrepte de care are parte. Și reușește. Mai ales dacă dirijează din interiorul pușcăriei un imperiu media. Iar mulțimea, cu mari disponibilități de recepție a bârfei fără motiv, este supusă cu succes procesului de reeducare inversă. Dinspre pușcărie înspre afară. Ca în circulația pe străzile cu sens unic.
Altul, silențios în pușcărie, în perioada de recluziune, își ispășește pedeapsa și, dintr-o dată, afară, devine foarte vizibil. Cum? Prin prezența la un post TV care, în inconștiența proprietarului, îl aduce să ne dea sfaturi din prea plinul înțelepciunii. Păi, nu trebuie să ne reeducăm noi, cei care privim la el? Să învățăm ce-i drept, ce-i normal, ce-i adevărat? A nu se înțelege că individul vorbește ca unul reeducat pe acolo pe unde a stat o vreme, ci ca unul condamnat pe nedrept și care acuză, acuză, acuză. Deși el a stat o vreme închis pentru șantaj.
Dar și în cazul ăstuia, acompaniat de alții la fel ca el, deși fără cazier, sunt o grămadă de privitori seară de seară, în plin proces de reeducare televizată. Cu efecte spectaculoase, după cum afli apoi în târg, în tramvai sau la un rând, unde se dezbat febril temele din programul televizat de reeducare post-penitenciar, din seara precedentă.
Și mai sunt. Mulți. Adică, de fapt, toți cei pe care îi vedem la televizor în faza premergătoare condamnării. Pentru că nu l-am auzit pe niciunul intrând la DNA sau ieșind de acolo care să zică „da, sunt vinovat“. Sunt pline pușcăriile de nevinovați. Pentru că, și după pronunțarea hotărârilor judecătorești de condamnare cu executare, niciunul nu-și recunoaște vinovăția. Deși au proprietăți la Monaco, prin Austria sau în alte destinații de vis, iar aici, în țară, averea lor se măsoară în zeci de hectare de terenuri valoroase, în domenii ca în filme. Din muncă cinstită, evident!
Oare suntem o nație aflată în libertate, dar supusă reeducării de către pușcăriași cu acte?
Sau trebuie să se schimbe cumva sensul acela unic al reeducării din direcția libertate spre penitenciar, cu unul de circulație în ambele sensuri?
Nicolae Negrea
Ploiești
