Pe aceeași temă
Pe cât mă taie pe mine capul, un obiectiv inclus oficial pe lista monumentelor istorice este un obiectiv protejat. Sau ar trebui să fie. Ce înseamnă acest lucru? Dacă monumentul istoric este un palat medieval aflat în patrimoniul statului, atunci statul trebuie să aibă grijă în mod deosebit ca să îl conserve şi să îl consolideze (dacă este cazul) exact în litera şi spiritul moştenirii sale culturale: să nu îi schimbe geamurile vechi cu termopane, să nu spânzure pe faţade zeci de cabluri şi de aparate de aer condiţionat, să nu îl vopsească în vinarom şi, în general, să aibă grijă să nu se dărăpaneze nici la exterior, nici în interior. Dacă ne uităm prin Bucureşti la edificiile din această categorie, constatăm că păstrarea şi întreţinerea lor lasă de dorit în destule cazuri, chiar şi când este vorba de mari instituţii ale statului. Până şi impozantul edificiu al Ministerului Agriculturii te întâmpină, când vii dinspre pasaj, cu o plombă grosolană de ciment la un colţ, care strică aspectul. Clădirea Universităţii, pe partea dinspre bulevardul Elisabeta, arată ca zidul din fund de la Curtea Miracolelor: aici oricine doreşte e liber să îşi abandoneze dejecţiile sau să mânjească zidurile cu ce pofteşte.
Cu obiectivele particulare declarate monumente istorice situaţia este şi mai dramatică. Aici se potriveşte perfect zicala: „Dumnezeu cu mila“. Statul poate să declare ce doreşte monument istoric, dar să protejeze – consolideze şi întreţină – nici gând, cu rare şi notabile excepţii. Câte un administrator mai întreprinzător al unui imobil monument istoric a mai renovat, pe unde s-a putut şi ce s-a putut, după bugetul asociaţiei de proprietari. Statul nu are niciun amestec. Casa Gold a fost renovată recent de cineva cu dare de mână. În schimb, casa marelui savant Nicolae Paulescu, aflată în apropiere, şi ea trecută ca monument istoric, se ruinează de la o zi la alta. Hanul Solacolu de pe Calea Moşilor, fără un proprietar cert, arată ca o casă bântuită de stafii şi faţada încă se mai ţine în picioare, graţie bârnelor şi scândurilor care o proptesc ca să nu cadă în capul trecătorilor. Unele clădiri din această categorie au fost incendiate de piromani, altele vandalizate, destule au fost transformate în adăposturi provizorii de năpăstuiţi ai soartei, cu familii numeroase. Pe strada Baia de Fier, unde fiecare construcţie este declarată monument istoric, ai impresia că te afli în ghetoul Varşoviei în prima parte a anilor ’40 (sau chiar mai rău). Prin astfel de locuri trebuie să umbli cu mare grijă, fiindcă mai peste tot sunt lipite anunţuri tipărite la imprimantă ori mâzgălite direct pe ziduri, care te pun în gardă: „Atenţie, pericol de prăbuşire!“, „Nu staţionaţi aici. Cade tencuiala!“ sau chiar şi acum, în plină caniculă de Răpciune: „Atenţie, cad ţurţuri! Nu sta aici!“ etc. Probabil că funcţionarii de la primării nu circulă niciodată prea aproape de monumentele acestea istorice de pe listele întocmite de ei, ci doar le admiră în fotografiile de pe Internet. Cum legea le recunoaşte calitatea de monument istoric, dar nu este cine să se şi îngrijească de fondul acesta patrimonial vast, din care o bună o parte pare să nu mai aparţină nimănui, soarta unor (nu puţine) obiective din patrimoniu pare pecetluită şi ruina lor definitivă asigurată. Situaţia este tragică, dar frizează comicul şi absurdul. Pe site-ul de monumente istorice din municipiul Bucureşti par a se înmulţi menţiunile de genul „această clădire s-a prăbuşit anul trecut“. Este şi cazul a două imobile perfect istorice de pe Lipscani, care s-au prăbuşit nu cu mult timp în urmă: cum s-ar zice, au murit cu legea în mână... Oare cum a primit primăria de sector trista veste şi cum a reuşit să scoată din inventar cele două monumente istorice pe care le patrona?
Avem o Lege a patrimoniului, ea a fost şi reactualizată, dar de la litera legii până la realitate mai este o cale bună de străbătut. Ce e de făcut? Legislatorii şi funcţionarii să fie mai realişti şi mai puţin birocraţi. Să revizuiască lista de monumente istorice pe baza avizului dat de specialiştii cei mai de încredere. Pe listă să rămână acele obiective care justifică, potrivit standardelor internaţionale, încadrarea ca monumente istorice şi să le protejeze în mod egal şi eficient pe toate, indiferent că fac parte din patrimoniul statului sau din cel particular. Atunci nu vom mai avea monumente istorice care cad în capul trecătorilor în plină zi, a căror arhitectură originală este falsificată de restaurări nefericite sau care sunt vandalizate în mod constant de oameni certaţi cu civilizaţia şi cu legea, sub ochii prea îngăduitori ai comunităţii.
Daniel Dragomirescu
Bucureşti, 12 septembrie 2016
