Pe aceeași temă
Mi s-a părut că văd, aud, simt cum cad peste mine vocile și imaginile, și faptele, și declarațiile unei bucăți sensibile din istoria recentă și zbuciumată a României, căzută ca prin farmec în mijlocul timpului nostru nu mai puțin zbuciumat și cu memorie scurtă.

Dar ce nu se găsea pe pereții salonului, ca și în spațiile adiacente ale vechiului imobil din Calea Victoriei 120, aureolat de câteva momente politice-cheie ale secolului al XIX-lea și de Revoluția din decembrie 1989, ajuns azi un punct de referință pentru bucureșteni, un „hub al Capitalei” vechi și nou? Am revăzut cu emoție fotografia alb-negru a momentului înființării GDS pe 31 decembrie 1989 la Hotelul Intercontinental și imagini din ianuarie 1990 de la primele ședințe ale grupului nostru de intelectuali, care puneau la cale Revista 22, și primele luări de poziție libere în chestiuni politice, sociale, economice, culturale de primă urgență; am revăzut fotografii ale membrilor notorii ai exilului românesc reveniți în țară și prezidând dezbaterile noastre agitate; am revăzut momente emoționante ale unor întâlniri istorice cu personalități politice de prim rang din Polonia, Franța, SUA, Ungaria ș.a., cu regele Mihai și președinții recenți ai României, cu șefi de partide istorice reînviate sau abia create și cu președinți de sindicate pe cale de înființare; am regăsit chipurile participanților la dezbateri dificile și importante precum lupta împotriva comunismului remanent, lupta împotriva corupției, lupta pentru dezvăluirea arhivelor Securității și atâtea altele.

Compuse cu eleganță pe panouri transparente de plastic, am regăsit chipurile membrilor GDS, unii dintre ei dispăruți, alții îmbătrâniți, chipurile redacției Revistei 22, cu atâtea schimbări de echipă de-a lungul timpului, dar și chipurile unora dintre cei care au primit Premiul GDS anual, de-a lungul timpului. Și ce ciudat, toți erau mai tineri decât sunt eu acum, care m-am recunoscut cu uimire în atâtea fotografii, alături de oameni remarcabili și dragi.

A fost atâta viață și atâta zbucium în imobilul din Calea Victoriei 120. Luat cu asalt de mineri în 15-17 iunie 1990, pretins de tot felul de entități dubioase inventate peste noapte, lăsat de izbeliște dpdv al restaurării, întreținut cu greu, deși e o clădire istorică, imobilul acesta bătrân, dar tenace a reușit să reziste și să adăpostească în el tot felul de servicii juridice, sociale, de bibliotecă, educaționale, editoriale, dar și primul studio video din București, primul teatru independent, Teatrul Luni, dar și celebra Green Hours Jazz Cafe, dar și prima librărie Humanitas, dar și fundația Gh. Ursu, dar și sediul PEN România și al altor ONG-uri etc., etc. Într-un colț al salonului mare de la GDS am văzut o portavoce istorică, de la primele manifestații din Piața Victoriei. În alt colț am văzut o mașină de scris de pe vremuri și un monitor vechi legat de o claviatură și mai veche de computer, din cele primite ca donații de la diverse fundații în anii ’90. Și mi-am adus aminte prin câte dificultăți materiale și umane s-a trecut în această clădire, prin câte conflicte și uneori drame (greva foamei cu Andrei Ursu, de pildă), prin câte rupturi ideologice, ciocniri de principii și solidarități regăsite. Dar bătrânul imobil din Calea Victoriei 120 a rezistat. Toate astea, într-o remarcabilă expoziție – elegantă pe cât de atașantă – care ar merita să stea mai mult, mult mai multă vreme pe pereți, spre aducere aminte, și chiar să rămână acolo for ever.