Pe aceeași temă
Ca antropolog care cercetează infrastructuri și naturi urbane, mă raportez la memoria orașului și prin ceea ce ar fi trebuit sau ar fi putut să fie. Bucureștiul este traversat de promisiunile unor proiecte de „modernizare”, care au produs infrastructuri abandonate și un viitor imaginat, cu multe secvențe niciodată pe deplin realizate. Ruinele continuă să producă noi utilizări și discursuri. Bucureștiul se constituie, astfel, și din așteptările și posibilitățile care l-au însoțit, rămășițe ale unor Bucureștiuri proiectate.
Și cum întrebările deschid alte întrebări, a fost un privilegiu să gândesc și să moderez o dezbatere despre memoria orașului în cadrul expoziției „Calea Victoriei 120 – O casă a democrației și a culturii vii”. Parteneri de dialog mi-au fost Ana Szel, cercetătoare și curatoare preocupată de arhivele audiovizuale și cinematografiile marginale, Ilinca Pop-Gălățianu, cercetătoare și curatoare în domeniul istoriei și teoriei arhitecturii, și Călin Cotoi, sociolog, ale cărui cercetări privesc istoria socială și culturală a României, sănătatea publică și istoria mediului. Trei invitați care lucrează cu forme diferite de documentare și interpretare – arhive cinematografice, arhitectură și patrimoniu, respectiv istorie și cercetare socială – și pentru care recuperarea istorică devine și o problemă de interpretare critică a profesiei.
Ce a reunit cele trei perspective și a constituit firul comun al conversației a fost întrebarea despre cum recuperăm experiențe ale orașului pe care poveștile dominante despre trecut le simplifică sau le împing în uitare. Ce numim astăzi istorie este rezultatul felului în care diferite instituții au ales să documenteze realitatea, iar invitații cercetează tocmai rolul acestor instituții în construcția unui imaginar sociocultural al perioadei care le corespunde.
Arhivele, fotografiile, filmele sau documentele istorice sunt și rezultatul unor selecții, al unor interese și al unor moduri particulare de a reprezenta (interpreta?) lumea. Un dialog necesar despre intențiile instituțiilor care au comandat și produs anumite artefacte, adaptări, improvizații, utilizări neprevăzute ale clădirilor și ale orașului, documente care participă la definirea categoriilor prin care societatea ajunge să fie cunoscută și guvernată.
O dezbatere cu atât mai necesară în contextul fragil al României de azi, care pare să își construiască viitorul prin repudierea anumitor trecuturi (rupturi radicale) și recuperarea surprinzătoare a altora (asocieri radicale). Diferite temporalități sunt adesea reconstituite prin imagini și narațiuni care (aparent?) le atribuie o anumită coerență retrospectivă. Nostalgii care uniformizează, estompând sau exacerbând conflicte trecute și clivaje prezente.

Memoria publică este, așadar, și un proces de selecție, traversat de raporturi inegale. A ne întreba (de) ce ne amintim înseamnă și a ne întreba cum au devenit anumite lucruri vizibile și demne de a fi înregistrate. Cine are autoritatea de a decide ce merită conservat sau expus?
Dezbaterea a propus o deplasare a unghiului din care privim cine intră în canon și cine rămâne în afara lui. Poate ar fi bine să ne găsim răgazul să vorbim mai des despre punctul de observație al locurilor și experiențelor care ne relevă Bucureștiul și despre felul în care (re)imaginăm viitorul orașului. Un exercițiu care pleacă de la o recuperare critică a trecutului fără să idealizeze sau să demonizeze condițiile în care a existat. Și să folosim forța memoriei colective (și nu a unui „colectiv” restrâns) ca o formă de rezistență față de reprezentările oficiale. A se citi și facile. Chiar dacă și aceasta pare să fie cumva „memorie externă”. Da, interesant – selectivă și modelată de raporturi de putere, de capacitate de înțelegere și, nu în ultimul rând, de emoție.
*Ruxandra Păduraru este cercetătoare, doctorandă la Școala Doctorală de Sociologie a Universității din București și gazda evenimentelor „Cozerie cu Ruxandra”.