Pe aceeași temă
Am ajuns la Timișoara la început de aprilie, câteva zile ploioase, dar tocmai bune pentru a explora expozițiile înscrise în programul Timișoara – Capitală Culturală Europeană. Ploios și înfrigurat, orașul strălucea an de an mai îngrijit decât precedentul.
Sigur că unele dintre proiectele Capitalei Culturale au stârnit bine-cunoscutul oprobriu public: Taraf de Caliu, lăutari de etnie romă apreciați de muzicieni și actori internaționali, invitați la TEDx și premiați anul trecut cu BBC World Music, au fost invitați în deschidere. Vocile naționaliste nu au întârziat cu faimosul lor refren „aveam opțiuni și printre muzicienii noștri”, dar în mare parte publicul a apreciat să vadă un act muzical la care nu ar fi participat, probabil, din propria alegere.
„Ciudat” să tot apelăm la dihotomia noi-voi, mai ales într-un oraș de graniță ca Timișoara, care a trecut prin atâtea stăpâniri, otomană, habsburgică, maghiară și tocmai azi, când se dezvoltă ca hub IT și – iată – Capitală Culturală Europeană. Eternul mecanism de construcție identitară a lui „noi”, adică a majoritarului, este acel „afară inventat de retorica modernității în procesul de creare a propriei sale interiorități”1 – definirea identitară prin diferențiere negativă față de un alt grup. Dar tocmai de aceea sunt necesare și utile proiectele culturale diverse, precum cele de sub umbrela Timișoara – Capitală Culturală Europeană: față în față cu diferite tipuri de artă și prin mediere și educație culturală, care să faciliteze interogarea discursului artistic – uneori cam criptic – publicul larg are ocazia să-și nuanțeze opțiunile, să-și șlefuiască părerile echivoce și să vadă încântătoarea multitudine de „noi” și „voi” dintre „Noi” și „Voi”.
Pe lângă noi și voi sunt „de unul singur” și „mă gândesc la el mereu”
L-am regăsit pe Mircea Nicolae (Ionuț Cioană, n.n.) în clădirea Garnizoanei din Piața Operei și mi s-a părut că i-ar plăcea să fie expus acolo. M-a bucurat gestul curatorial „complet”, „rotund” pe care echipa Salonul de Proiecte l-a făcut față de Ionuț – o expoziție minimală, dar o imagine full resolution a ethosului lui artistic. M-a bucurat și că Garnizoana e încă folosită pentru proiecte de artă (să sperăm că din 2024 o vedem și mai renovată ?). M-a întristat și m-a bucurat, pentru că Ionuț poate nu și-a dat seama cât de mulți „de unul singur” suntem, câți navigăm apele uneori tulburi, uneori repezi ale mentalului de tranziție, adulți tineri născuți puțin înainte sau puțin după 1989, în permanent du-te-vino în afara țării și înapoi, care, fără a putea coagula un „noi” mai vehement, ne-am dori ca România să fie altfel, dar iată că e astfel.
Mircea Nicolae adună obiecte lepădate, obiecte defecte și inutile, „vestigii ale timpului” și le construiește proteze, le pune pe altar. Îl simt ca un gest de empatie, cu care empatizez la rându-mi: a le oferi cârje celor care nu pot merge, a încerca să îi peticim chiar pe cei „inutili”. De exemplu, fragmente de cărămidă alături de polistiren colorat, cocoloașe de lipici și sticlă sparte sunt aranjate alături de fragmente ale actului de cumpărare: pungi de plastic, ambalaje de la decorațiuni de Crăciun, ș.a.m.d. Pe lângă dimensiunea psiho-terapeutică, gestul lui Nicolae mă duce cu gândul și la conceptul marxist de „acumulare originară”, procese de acumulare de capital premergătoare revoluției industriale, cât și cele aferente acesteia; expresia păstrează o nuanță a păcatului originar biblic, conform lui Mignolo (a vrea prea mult? a nu te putea abține?). În schimb, obiectele acumulate de Nicolae reprezintă, practic, marginalizații acestui sistem de acumulare - producție, acel surplus nenecesar și poate chiar deranjant pe care artistul îl recuperează cu grija cu care ar salva o ființă. E parcă un strigăt mut de „și acesta merită atenție”. Pentru Mircea Nicolae, combinația acestor materiale a funcționat pe trei niveluri: cel psihologic (vedea asamblarea obiectelor ca proces de calmare și spațiu mental); cel religios (săptămâna e văzută ca un ciclu ce transformă existența și care e în afara controlului individului); cel formal (artistul este interesat în potențialul estetic al ordinarului, umilului, modestului) – aflăm din textul curatorial. „Pentru el, secvența zilelor săptămânii era legată de semnele și simbolurile ciclului cosmic ale misticismului hindus și ale tabelelor alchimice ce codifică transformările chimice, cosmice și psihice”2.
Mircea Nicolae, Romanian Kiosk Company
Și mai mult m-a impresionat însă documentarul său „arheologic”: „Romanian Kiosk Company”, 2010, 55 minute. În care urmărește povestea chioșcurilor desenate de tatăl său în paralel cu sfârșirea comunismului și anii ‘90, devenirea familiei față în față cu devenirea spațiului public, portretizat întâi ca vesel, cald, apoi ambițios, explorator ca, spre final, mai închis și mai înfrânt. Plimbarea de la personal la public, din casă afară, de la fotografii la cadre filmate static e revigorantă și trimite vrând-nevrând privitorul către introspecție, către propriile istorii urbane și personale. Rămâne la latitudinea fiecăruia să considere devenirea orașului / a Bucureștiului, și modul în care aparenta uniformizare spațială (care a închis practic firma de construcție de chioșcuri a familiei sale) a îmbunătățit, sau nu, calitatea orașului. Presărate printre cadrele despre oraș și despre ceilalți, îl auzim pe Ionuț singur, alături de gânduri care cresc micotic, gândul suicidal. Și închidem ochii și ne spunem să ne uităm mai atent la cei din jur, la cei încă aici, să îi ascultăm mai prezenți și să nu îi lăsăm să se lupte „de unul singur”.
Piața Operei: Pepiniera e închisă
Navigăm mai departe: Piața Operei e mai frumoasă decât anii trecuți, cu noi clădiri renovate și o atmosferă vie, vibrantă. Turnul simpatic denumit „Pepiniera. 1306 plante pentru Timișoara” și realizat, conceptual, de MAIO Architects și implementat de o echipă coordonată de Ordinul Arhitecților din România, e dezamăgitor. Nu se poate vizita, iar plantele alese probabil au fost menite pentru un alt climat, mai blând, sau pentru lunile de vară. Momentan, par lipsite de vlagă.
Central, dar destul de greu de găsit, într-un complex comercial, se află Kunsthalle Bega, care găzduiește instalația filmică a Adinei Pintilie, cu care a reprezentat România la Bienala de la Veneția, anul trecut : Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului. M-am bucurat să o revăd în țară, atât pentru că e un proiect inedit și profund, cât și pentru că pe plan local ajungem cu greu la discuții autentice despre poetica intimității. Proiectul e suav și dur, mapând probleme de iubire și erotism, pe față. Nu pot decât să vă invit să vizitați expoziția sau, dacă nu l-ați urmărit, să vedeți filmul Adinei Pintilie, „Touch Me Not”3, pentru că universul construit de Pintilie nu poate fi corect discutat decât într-un text de sine-stătător.
Teatrul Maghiar de Stat, Păsările
Dar iată ce frumos „discută” peste străzi, cu Micile și Prețioasele Lucruri ale lui Mircea Nicolae:
I’m sorry.
For what ?
That I use you. I need you, because I’m not… able to be alone.
Calea de mijloc?
Bogdan Rață ne face cu mâna de pe Bastionul Theresia. „The Middle Way” este o mână de 4 metri, roșie, realizată în 2014 de către artistul timișorean, care a călătorit deja prin câteva orașe europene. Culoarea, forma, poziția către cer și degetele strânse, fixe, duc cu gândul la autoritate, la comunismul stalinist/ maoist, dar și la salutul Führerului. Amplasată pe edificiul bastionului, pare atât o chestionare, cât și o atenționare: De unde venim și încotro ne ducem? (simpatic titlu-clișeu de volum pseudo-științific, dar un potrivit memento de a ne revedea și a reînțelege trecutul, și a porni conștient către viitor).
Teatrul Maghiar de Stat, Păsările
Tot între: Cetatea Cucului din Nori
Între cer și pământ stau și „Păsările”, popor bătut de războaie și foamete care își găsește refugiul schimbându-și specia și mutându-se undeva în nori. E vorba de piesa „Păsările”, în regia lui Kokan Mladenovic, un renumit regizor sârb, și prezentată de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”. Impresionantă construcție dramatică! Una dintre cele mai bune piese pe care le-am văzut în ultimii ani, piesa pornește de la comedia lui Aristofan, „Păsările”, și îmbină elemente de teatru contemporan (reflecții asupra teatrului și publicului, celui de-al „patrulea zid”) cu musicaluri și elemente de comedie, păstrând structura originală ca ramă.
„În opera lui Aristofan, «Păsările», doi bărbați epuizați de viața trăită într-un război fără sfârșit, construiesc împreună cu păsările Cetatea Cucului din Nori, prima utopie din istoria artei. După 2500 de ani, noi trăim tot într-un război care parcă nu are sfârșit, ci își schimbă doar forma și spațiul geografic, suntem obosiți, subjugați și visăm la utopia noastră. Ce se va întâmpla? Oare se poate construi după toate acestea o lume unde toți suntem egali, unde nu este război, nu există lupte? Și dacă da, de ce nu o putem realiza?”4
Într-adevăr, într-o lume a suferinței, a conflictului, a grijilor și presiunilor social-financiare, utopiile joacă un esențial rol escapist, fie că vorbim de utopii tradițional-religioase, fie de utopii ale unei spiritualități new-age sau utopii științifico-sociale. Dar acestea doar distrag, în cele din urmă, de la întreg, de la înțelegerea faptului că și dacă nu vrem, suntem parte dintr-un întreg, suntem un interior al unui exterior mai mare, și chiar dacă, pentru o perioadă limitată putem trăi în izolare, aceasta se va dovedi, în cele din urmă, o iluzie. Mai devreme sau mai târziu, cineva va interfera în bula noastră curată și liniștită, pentru a ne convinge de ceva, a ne vinde ceva, a ne ataca sau a ne cere ajutorul și protecția. Cum ne vom apăra și cum îi putem apăra pe alții ? Pe cine primim în interior și pe cine lăsăm în exterior, dacă, oricum, această separație e iluzorie? //
Varianta în limba engleză AICI
Mignolo Walter, „Dezobediența epistemică”, p.77
Text curatorial semnat de echipa Salonul de Proiecte, pentru expoziția „Mircea Nicolae – Small Things, Precious Things” – 17 februarie – 23 aprilie
Sau puteți citi pe site https://www.cathedralofthebody.com/en textele curatorilor, Cosmin Costinaș și Viktor Neumann
Regizorul Kokan Mladenovic pentru TimiPlus.ro
Foto: Raluca Țurcanașu
