„Inamicul ereditar“

Andrei Cornea 05.04.2011

De același autor

Lucrul cel mai interesant, poate, aflat din telegramele WikiLeaks (nu neapărat o noutate absolută în sine, dar semnificativ prin faptul că a confirmat anumite suspiciuni) este încercarea Rusiei de a-şi spori influenţa în România cu ajutorul unor partide, personalităţi politice şi oameni de afaceri deosebit de importanţi. Iar asta nu are nicio legătură cu cleveteala politică.

Faptul că Mircea Geoană, candidatul opoziţiei din 2009 la alegerile prezidenţiale pe care era cât pe ce să le câştige, se credea „number one“ ţine de anecdotic şi ne creşte buna dispoziţie. Nu este însă un fapt care să ne preocupe în mod serios. Dar ne preocupă mult faptul că acesta a călătorit în mod misterios la Moscova în 2009 cu avionul lui Vântu, pe care avea să-l viziteze personal, cum s-a aflat, şi înaintea ultimei înfruntări televizate cu Traian Băsescu. Acum d-l Ponta îl acuză pe Traian Băsescu că, decizându-se a priori pentru a cumpăra F16 american, „ar fi vândut ţara americanilor pentru interese personale“ – ceea ce este culmea ridicolului. Interesele erau de fapt ale ţării, fiindcă Băsescu ştie bine că America este unica putere capabilă să apere interesele României în faţa unei Rusii nemângâiate că şi-a pierdut imperiul. Nu ştim exact ce vindeau şi pe cât d-nii Geoană, Vântu, Patriciu, Tăriceanu, ba chiar Vosganian, dar ştim bine acum, în urma telegramelor, că păpuşarul care trăgea sforile de care atârnau aceste marionete era, plauzibil, la Moscova. Să nu se înţeleagă de aici că ne preocupă foarte mult ce fel de avion de asalt cumpărăm sau altele de acest tip. Fundamental este faptul că influenţa subterană a Rusiei în România pare să se manifeste şi prin susţinerea acordată oligarhilor şi mogulilor media, unor oameni de afaceri îmbogăţiţi prin afaceri necurate cu statul sau unor foşti agenţi şi turnători ai Securităţii. Este deci o influenţă malefică, corupătoare şi care contribuie la întreţinerea unei vieţi politice nefaste de confruntare. Există, de pildă, vreo legătură între interesele Rusiei şi ţipetele isterice la Antena 3 împotriva lui Traian Băsescu şi a tuturor celor care l-au susţinut oricât de puţin ale unui analist de politică externă, Valentin Stan, alias „omul cu laptopul“? Există o legătură între atitudinea obstrucţionistă a majorităţii marilor centrale sindicale şi aceleaşi interese? Oare climatul politic irespirabil de la noi se datorează numai ambiţiilor şi orgoliilor deşarte ale politicienilor?

După lectura telegramelor WikiLeaks, înţelegem că lucrurile sunt mai puţin spontane. În general, anumite acţiuni care, la vremea lor, ni s-au părut absurde sau dictate de resentimente personale au devenit acum brusc raţionale şi semnificative. Aşa a fost încercarea lui Tăriceanu de a retrage trupele româneşti din Irak, încercare blocată de Traian Băsescu. Ceea ce dorea atunci premierul nu era atât retragerea propriu-zisă, cât crearea unei atmosfere de neîncredere a americanilor în angajamentele româneşti, ceea ce ar fi compromis pe termen lung relaţiile cu Statele Unite.

Avantaj: Rusia. De aici şi susţinerea legitimă pentru Băsescu a fostului ambasador al SUA, Nicholas Taubman.

Să spunem lucrurilor pe nume: Rusia a fost şi rămâne „inamicul ereditar“ al României, singurul de altfel. Nu poporul rus, ci Imperiul Rus, ale cărui tendinţe expansioniste spre Balcani şi Strâmtori trec şi au trecut întotdeauna peste România. Nu cultura rusă a lui Tolstoi, Bulgakov şi Ceaikovski, ci politica rusă a nelibertăţii, opresiunii şi corupţiei. Nu comunismul a inventat pericolul rus, deşi comunismul, impus de Stalin tuturor ţărilor ocupate după al doilea război mondial, a adăugat mult la spaimele noastre. Să privim în istorie: de la revoluţionarii de la 1848 la Carol I, de la liberalul I.I.C. Brătianu la conservatorul Petre Carp, de la fascistul mareşal Ion Antonescu la comunistul Nicolae Ceauşescu, aproape toţi conducătorii României, altminteri meritorii sau detestabili, au fost antiruşi. Continuitatea este teribilă şi numai cine vrea să rămână orb poate nega aceste lucruri. Cunosc două excepţii, Gheorghiu-Dej până în 1964 şi Ion Iliescu, despre care am aflat că încerca să obţină de la Mihail Gorbaciov o limitare a influenţei occidentale în România după 1990 şi care a semnat celebrul tratat de „prietenie“, ce ar fi îngreunat mult posibilitatea României de a adera la NATO.

Unii vor zice că Rusia nu mai este ce a fost în trecut. Fals. Cu excepţia unei scurte perioade din timpul perestroikăi lui Gorbaciov şi a primilor ani din preşedinţia Elţîn (când Rusia de voie, de nevoie îşi lichida propriul imperiu), acolo nu s-a schimbat aproape nimic fundamental. Noi avem tot dreptul să deplângem starea democraţiei româneşti, dar, în raport cu situaţia din Rusia, România e o lumină. Citiţi jurnalul cutremurător al Annei Politkovskaia, ca să vă convingeţi. Cei care vociferează fără sens despre „dictatorul Băsescu“ ar avea ce afla de acolo ce înseamnă o ţară cu alegeri de faţadă, cu arestări arbitrare, cu terorism, cu asasinarea vocilor dizidente, cu suprimarea societăţii civile şi a aproape oricărei prese independente.

Pentru România, antirusismul rămâne o necesitate geopolitică. Iar în aceste condiţii, proamericanismul rămâne şi el o necesitate, indiferent dacă ne place sau nu un anumit preşedinte, dacă ne scandalizează unele acţiuni americane în Irak sau Afganistan, indiferent dacă suntem, pe deasupra, proeuropeni sau eurosceptici. Nici măcar dacă suntem anticapitalişti (precum junii noştri neostângişti), nu ar trebui să devenim antiamericani, dacă luăm în calcul aceleaşi motive geopolitice fundamentale.

Fireşte, ne poate apropia de americani în plus ataşamentul de anumite instituţii democratice, de libertăţi, de conştiinţa că acestea nu vin de-a gata, ci trebuie continuu apărate. Dar chiar dacă n-am avea aceste ataşamente, tot nu am avea încotro: o Rusie care a cerut Turciei suprimarea revoluţiei de la 1848, care, dacă nu pierdea războiul Crimeii, era pe punctul să anexeze Principatele, care s-a opus Unirii de la 1859, care a răpit Basarabia prin încălcarea angajamentelor asumate în 1878 şi apoi iarăşi în 1945, care a anexat şi Bucovina drept „pradă de război“, care a considerat unirea Regatului cu Transilvania drept o „anexiune imperialistă“, care a impus comunismul stalinist după 1944 în pofida tuturor angajamentelor luate la Ialta, care menţine încă trupe considerabile în Transnistria nu ne poate fi prieten şi aliat. (Unii vor aminti că şi românii au cucerit Transnistria în timpul celui de-al doilea război mondial şi au comis orori greu de imaginat la Odessa şi în alte locuri. Foarte adevărat şi profund regretabil, dar asta nu ne mută acum de pe hartă, nici nu justifică nostalgiile imperiale din prezent ale Rusiei.)

Pe scurt, prorusismul – mascat sau pe faţă – este, pentru România, o capitulare. Iar antiamericanismul (acela care e mai mult decât un moft cool) e o sinucidere. //

Citeste si despre: Mircea Geoana, opozitie, Rusia, SUA, comunism.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22