De același autor
„Statele Unite ale Europei“ – să fie aceasta soluţia radicală şi finală la criza actuală şi la cele care se anunţă? Vorbele aruncate, nu demult, de preşedintele Băsescu ne pot face să reflectăm. Ideea nu e nouă, desigur, iar zilele acestea ea pare a fi susţinută mai ales de unii economişti, precum Robert Mundell, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1999, care a declarat, cu ocazia unei conferinţe a „nobeliştilor“, ţinută pe insula Lindau de pe lacul Konstanz, că „Europa trebuie să meargă înainte spre un echivalent al Statelor Unite“.
Logica e simplă: s-a ajuns prea departe pe calea integrării – moneda euro, spaţiul Schengen, Parlamentul European, integrarea fostelor ţări comuniste etc. – pentru a se mai putea da înapoi. Dacă desfiinţăm „Europa“ ne paşte revenirea la taxe vamale în interiorul UE, limitarea circulaţiei dintre state, revenirea la sistemul vizelor pentru Europa Centrală şi de Est, desfiinţarea fondurilor europene – pe scurt, la naţionalismul economic şi politic care a generat catastrofele europene din trecut. Deja vedem cum Danemarca sau Spania încearcă să introducă excepţii în ceea ce priveşte controlul frontalier, într-un caz, şi libertatea pieţei muncii, în celălalt. În plus, pentru ţări ca România, asta ar însemna şi dispariţia presiunilor pentru modernizare administrativă, pentru reformă în justiţie şi pentru respectarea drepturilor omului şi a democraţiei. O desfiinţare sau o reformare „în jos“ a Uniunii este inacceptabilă.
Dar nici statul pe loc, se pare, nu mai e cu putinţă. Devine tot mai clar că, în absenţa unor mijloace de constrângere, statele din zona euro tind să nu respecte Pactul de stabilitate. Atunci când Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania, Italia, Franţa au deficite mult mai mari decât ar avea dreptul, e evident că euro nu se poate simţi bine. Există o disproporţie între o politică monetară comună, controlată de BCE, şi politici fiscale naţionale, pentru care este responsabil fiecare guvern naţional şi fiecare parlament naţional. Într-un sens mai larg: nu poţi continua prea mult pe drumul unei integrări economice viabile şi fiabile atât timp cât, din punct de vedere politic, Comisia Europeană şi Parlamentul European rămân subordonate, de facto, Consiliului European, adică guvernelor naţionale. Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune.
Rezultă că trebuie mers înainte – mai repede sau mai încet – spre un sistem federal sau măcar confederal, cu un guvern central dotat cu puteri mari în domeniul economiei, apărării şi externelor, cu un parlament bicameral după modelul american şi cu guverne ale statelor responsabile numai pentru afacerile interne, justiţie, educaţie, cultură, eventual sănătate şi muncă.
Nu se poate? E o utopie, un vis? Aşa vor spune mulţi. Se va vorbi despre riscul nivelării şi uniformizării culturale. Dar diversitatea culturală şi naţională europeană nu are niciun motiv să fie afectată de un sistem (con)federal mai mult decât este afectată de actualul sistem, ci, dimpotrivă, ea poate fi încă mai bine protejată. Vor profita ţările puternice, precum Germania sau Franţa? Nu mai mult decât acum, deoarece şi ele va trebui să renunţe la o parte mare a suveranităţii naţionale. Dimpotrivă, cred că ele vor avea mai mult de pierdut sub raportul orgoliului şi vanităţii naţionale decât ţările mici, care şi aşa s-au consolat cu o relativă pierdere a suveranităţii. Nu vor accepta niciodată ţări, precum Franţa sau Germania, să nu mai fie suverane? Dacă elitele politice vor dori-o, vor accepta. Problema este ca aceste elite să aibă şi curajul, şi determinarea să voiască proiectul şi să-l pună în practică.
Căci atunci când vorbim despre pierderea suveranităţii naţionale, despre cine anume vorbim în fapt ca fiind „perdanţii“? Despre plătitorii obişnuiţi de impozite, cu rate la bănci, cu salarii ameninţate ba de tăieri, ba de inflaţie? Despre pensionarii cu pensiile în pericol? Despre beneficiarii sistemelor de asigurări ce acumulează datorii peste datorii? Despre şomeri? Nu, ci vorbim despre elitele politice europene din cele 27 de state. Ele sunt acelea care şi-ar pierde suveranitatea – mai ales aceea de a cheltui nestăvilit şi de a face promisiuni imposibil de ţinut. Va trebui să se consoleze mulţi parlamentari naţionali cu un rol mai modest (dar deloc neglijabil). Dintre miniştrii şi funcţionarii guvernamentali, unii, precum cei de la externe sau de la armată, va trebui să dispară pur şi simplu. Alţii, din alte departamente, va trebui să fie reduşi ca număr, responsabilităţi şi venituri (directe sau indirecte). Nu le va fi chiar aşa de rău celor rămaşi, dar sigur că unii vor suferi în vanitatea rănită şi în veniturile împuţinate. De aici şi o mare parte din rezistenţa lor la schimbări.
Dar nu e şi aşa destulă birocraţie europeană? Tocmai neclaritatea instituţională actuală măreşte birocraţia, care ar deveni în mai mare măsură inutilă într-un sistem (con)federal clar şi bine ierarhizat. În fond, Statele Unite sunt mai puţin inutil birocratizate decât UE.
Şi, în fine, obiecţia fundamentală: niciodată o asemenea diversitate, fondată pe istorie şi tradiţie, precum cea europeană, nu va putea fi înglobată într-un stat unic şi democratic, fie el şi federal sau confederal. Răspund că n-avem încotro şi trebuie deci să încercăm. Ceea ce ştim sigur este că trecutul e trecut, iar prezentul devine imposibil. Însă, în privinţa viitorului federal, de unde ştim de pe acum că şi el e imposibil, când putem acumula argumente şi pro, şi contra, câte vrem? Simplu: fiindcă unii dintre noi aşa credem. În ultimă instanţă, a judeca fezabilitatea sau utopismul unui proiect politic viitor e o afacere de credinţă, în mare măsură. Lucrurile stau în felul în care se exprima cândva Theodor Herzl despre ideea sionistă: „dacă o vreţi, nu este o poveste.
Dacă nu o doriţi însă, ea este şi rămâne o poveste“. //
Citeste si despre: Statele Unite ale Europei, utopie politica, deziderat strategic, optiune politica, avantaje economice.
