Trădarea sindicatelor

Într-adevăr, sindicatele au fost înfiinţate pentru a lupta împotriva patronilor capitalişti. Lucru firesc, deoarece, în încercarea lor de a maximiza profitul (nu-i nimic marxist în consideraţiile acestea!), capitaliştii au tendinţa – dacă nu sunt împiedicaţi – să-şi exploateze salariaţii, cerându-le mai mult efort sau făcând economii la protecţia muncii. Or, sindicatele, prin proteste, marşuri, greve, urmate de negocieri, obţin ameliorări şi protecţie fie prin contracte directe cu angajatorii, fie prin modificarea legislaţiei. Nu asta s-a întâmplat însă la noi!

Din punct de vedere al legislaţiei, nu erau probleme fundamentale: săptămâna de lucru de 40 de ore, concediile plătite etc. erau un bun câştigat încă în 1990. Apoi, treptata aliniere la legislaţia europeană, foarte avansată în domeniu, a condus la alte avantaje şi drepturi, sosite cumva de-a gata, fără zeci şi zeci de ani de luptă sindicală îndârjită, aşa cum se întâmplase în ţările dezvoltate din Vest. Astfel că sindicatele – fie cele scoborâte din vechiul UGSR, fie înfiinţate după 1990 şi federate ulterior – nu aveau mare lucru de făcut în acest domeniu. Ceea ce ar fi trebuit urgent să facă – mai ales odată cu dezvoltarea sectorului privat – era să obţină ca drepturile legale să fie respectate de patroni. Aşadar, să aibă grijă ca toţi salariaţii să fie plătiţi pe cartea de muncă cu suma efectiv negociată – şi nu la salariul minim pe economie şi cu restul banilor strecuraţi din buzunarul patronului -, ca săptămâna de lucru să nu depăşească timpul legal fără compensaţie, concediile să fie acordate, protecţia muncii să fie asigurată etc. Era necesar să lupte cu îndârjire împotriva muncii la negru, care duce la scăderea salariilor în ansamblu, să aibă grijă, în general, ca patronii să nu facă evaziune fiscală pe socoteala salariaţilor, neplătindu-şi cu lunile sau cu anii cotele de asigurări sociale. Care ar fi fost semnul unor atare acţiuni? Grevele şi protestele din sectorul privat, urmate, treptat, de o ameliorare a situaţiei.

Or, ce vedem? Greve şi proteste în sectorul privat lipsesc aproape complet de ani de zile. Sindicalizarea în sine este slabă în sectorul privat. În schimb, munca la negru înfloreşte, iar evaziunea fiscală prin neplata asigurărilor îi va lovi profund pe salariaţi. Extrem de rar am auzit, în aceste cazuri, de proteste sindicale, nici măcar atunci când au loc accidente de muncă, ci, de obicei, intervin (dacă intervin) tot diferite autorităţi ale statului. E adevărat că salariile pot fi stimulante în mediul privat, dar tăcerea cumpărată a salariaţilor nu înseamnă că lucrurile sunt în regulă.

În schimb, ţinta luptei sindicale de la noi este, de ani buni, statul şi sectorul bugetar. Aici au loc greve, aici se fac marşuri, aici liderii bugetarilor sau ai unor regii subvenţionate, precum Metrorex sau CFR, ridică vocea şi fac cereri ultimative. De ce? Fiindcă statul e „o vacă de muls“, în timp ce patronii nu sunt; fiindcă politicienii au nevoie de sindicate; fiindcă mentalitatea socialistă s-a menţinut mai mult în sectorul bugetar, unde lipsa eficienţei e cronică; fiindcă liderii sindicali s-au vândut unor oameni de afaceri sau au ajuns ei înşişi oameni de afaceri, precum Liviu Luca. Faptul că, dintre toţi liderii marilor confederaţii, numai Bogdan Hossu, se pare, nu e pe „lista lui Vântu“ ar trebui să dea fiori oricărui sindicalist de rând. Nu a dat, se pare!
Aşadar, sindicatele i-au abandonat pe angajaţii din sectorul privat care aveau nevoie de ei şi i-au preluat pe bugetari, care aveau mai puţină nevoie. Le-au făcut atunci promisiuni şi, ca să pară eficienţi, au negociat, sectorial, celebrele sporuri. Toată lumea a părut să câştige pe moment: oamenii au căpătat, temporar, mai mulţi bani, sindicaliştii au părut eficienţi, iar administraţiile s-au bucurat că au scăpat de o mică problemă locală. Dar, adăugate şi însumate în întreaga economie, aceste nenumărate sporuri – neincluse în salariul de bază – au creat o povară bugetară insuportabilă. A venit criza şi ele au fost primele tăiate. Dacă măcar o parte dintre ele ar fi fost incluse în salariul de bază, astăzi bugetarii din multe sectoare ar fi pierdut mai puţin.

Administraţiile au procedat iresponsabil, dar asta nu scuză trădarea sindicatelor.

Dar cea mai mare trădare din partea sindicatelor o reprezintă faptul de a-i presa pe politicieni – mai ales aflaţi în campanie electorală – pentru a accepta măriri salariale importante în domeniul bugetar, deşi şi politicienii, şi liderii sindicali ştiu bine că nu există o bază economică pentru aceasta. Să ne amintim de votul unanim din parlament din 2008 pentru mărirea cu 50% a salariilor din educaţie, vot realizat sub presiunea şi în aclamaţiile sindicaliştilor invitaţi. Da, politicienii au fost slabi şi demagogi – ceea ce s-a constatat repede. Dar sindicaliştii au trădat pur şi simplu încrederea oamenilor, lăsându-i să creadă că aclamaţiile lor pot umple buzunarele, ceea ce până şi Guvernul Tăriceanu a refuzat. Nu am văzut pe nimeni din fruntea sindicatelor demisionând, deşi cei care au trădat încrederea oamenilor s-ar fi cuvenit să-şi piardă privilegiile.

Acum sindicatele au devenit o masă de manevră în mâna partidelor din opoziţie – mai ales PSD – şi a unor „moguli“. Atunci când un sindicat, precum cel al poliţiştilor, prin definiţie apolitic, cere plecarea preşedintelui şi a guvernului (trec peste injuriile proferate), el nu numai că încalcă legea, dar îi trădează încă o dată pe membrii respectivi, lăsându-i să creadă că strada se poate substitui parlamentului şi poate decide soarta preşedintelui ales prin vot universal. Marea ticăloşie a sindicatelor constă în aceea că ele vin, ultimativ, cu pretenţii maximale – salariul minim de 750 de lei, recuperarea celor 25% pierdute din salariu, anularea măririi treptate a vârstei de pensionare –, despre care ştiu perfect că nu ar putea fi îndeplinite de niciun guvern în momentul de faţă. Oamenii de rând sunt din nou ispitiţi să creadă baliverne şi mulţi chiar le cred. Pentru şefii sindicatelor – cam aceiaşi de un deceniu cel puţin -, ca şi pentru politicienii cu care au înţelegeri ascunse, şi pentru marii patroni care îi finanţează pe toţi, aceşti oameni de rând nu sunt decât o turmă de proşti pe care se susţin ambiţiile lor de putere şi interesele lor venale.
Poate fi concepută o trădare mai desăvârşită, mai neruşinată, dar, totodată, şi mai periculoasă? //

Taguri:

salariati, patroni, capitalisti, bugetari, Bogdan Hossu.