Note subiective despre Nisipurile de Aur

Staţiunea Nisipurile de Aur nu se compară cu niciuna de pe litoralul românesc, nici măcar cu celebra Mamaia a primarului baron-chic Radu Mazăre. Care va putea organiza paranghelii cu fete şi băieţi dezbrăcaţi încă un secol de acum încolo, căci nu va schimba cu nimic faţa obosită şi stătută a „perlei“ litoralului valah.

Aud vorbindu-se despre mirajul litoralului bulgăresc de ani buni. Când părinţii mei mer­geau frumos încolonaţi la Venus-Nep­tun-Saturn, după posibilităţi, înainte de 1989, exista o vagă şi incre­dibilă posibilitate de a vi­zita o mitică staţiune bul­gărească numită Nisipurile de Aur, o excursie care nu ne­cesita paşaport, dacă nu mă înşel, dar doar de o zi. Imaginaţia copilului supus vitregiilor regimului odios ceauşist (care, am aflat re­cent, urmărind un do­cu­mentar la TVR 1, a dus în anii de glorie, anii 1970, o largă politică externă antisovietică, devenind un fel de disident al Pactului de la Varşovia - ce fo­los dacă noi muream de foame acasă, mă întreb, iar statutul de lider internaţional i-a folosit lui nea Nicu pentru sporirea pa­ranoiei?) este mult mai puternică decât ima­ginaţia unui copil din ziua de astăzi, care nu mai are de ce să-şi imagineze, atât timp cât i se oferă totul sau, în cel mai rău caz, felii consistente din tot (ori­cum, are o imagine destul de clară a ceea ce este acest tot), de aceea chiar îmi ima­ginam că în acele nisipuri poţi găsi, dacă eşti suficient de atent şi insistent, aur. Da­că nu mă înşel, în albumul masiv al fa­mi­liei chiar se află lipite fotografii ale unei ast­fel de scurte escapade. Fără mine.

După câţiva ani de încăpăţânare şi dispreţ la adresa miticului pa­radis, am sucombat tentaţiei. Tre­buie să încerc şi eu litoralul bulgăresc, mi-am zis. Am ales să mergem cu autocarul tocmai pentru că au­zisem că în Bulgaria se fură maşini. Nu ştiu dacă mai este cazul şi dacă în Bulgaria se fură statistic mai multe maşini decât în România, dar, trebuie să recunosc, este mult mai comod şi lipsit de responsabilitate să faci drumul cu nenumăratele autocare-char­tere care fac legătura între diverse puncte ale României şi litoralul bulgăresc. Ceea ce am văzut este doar cum un auto­vehicul cu număr de Bucureşti, parcat com­plet neregulamentar tocmai într-o curbă (!), a fost frumos-frumos săltat de platformă, spre marea noastră satisfacţie. În plus, inexistenţa prăpăstiilor şi via­duc­telor poate linişti un călător mai nevricos.

Recunosc că este posibil şi să nimereşti prost, să ai ghinion, să dai peste un hotel care nu este deloc ceea ce promitea, con­sideraţiile mele sunt strict personale şi nu angajează multitudinea de feţe, experienţe şi aspecte trăite de sute de mii de turişti. Pot afirma însă cu siguranţă că experienţa mea s-a dovedit una favorabilă în an­sam­blul său, tocmai pentru că nu am de ce să mă plâng, niciun detaliu major nevenind să vicieze săptămâna petrecută la Ni­si­pu­rile de Aur. În afara de aceasta, remarcele mele se rezumă doar la comunicarea unor observaţii personale, care însă pot fi certificate de cei care au vizitat recent am­bele litoraluri. Cel bulgăresc este la mare distanţă faţă de cel românesc. În timp ce primul s-a dezvoltat şi încearcă să-şi păs­treze cota, popularitatea şi forţa de atrac­ţie faţă de turişti, căci în marea lor ma­jo­ritate aceştia nu sunt din Bulgaria, ci din trei blocuri clar delimitate (cel rusesc, cel german şi cel românesc), cel de al doilea, cel autohton, se află într-un declin ine­xo­rabil, în sensul că absolut nimic decât o re­gândire radicală, ceea ce este evident o utopie, nu-l poate repune pe harta tu­ris­mului mare. Litoralul românesc supra­vie­ţuieşte de pe urma turismului de week-end şi a turistului sărac din România, care se ilu­zio­nea­ză cu faptul că va cheltui pu­ţin. Plătim cazarea pu­ţin, având nişte condiţii in­fecte în blocurile „hotel“ construite acum trei-patru decenii şi foarte vag mo­dernizate, iar cu mâncarea ne descurcăm acolo, la faţa locului. Evident, se pot fa­ce şi astfel de expediente, însă din proprie experienţă, adunând su­ma care se cheltuieşte pentru nişte con­di­ţii decente în Bulgaria, la un all-inclusive bulgăresc de trei stele, şi comparând-o cu suma cheltuită încetul cu încetul pe li­to­ralul românesc, cele două nu sunt de­par­te. Nu trebuie să uităm un factor al atrac­ţiei şi ataşamentului românilor faţă de Mamaia-Saturn: românilor, în general, le place să fie ei cu ei înşişi. Nu afirm că acest sentiment al apartenenţei este ca­racteristic doar românilor, şi celelalte po­poare având, într-o măsură mai mare sau mai mică, o abordare similară. Co­na­ţio­na­lii se simt bine în compania altor cona­ţionali, iar acest sentiment de atracţie este cu atât mai puternic atunci când ei se află în străinătate. Acest sentiment de apar­te­nenţă se manifestă la români prin miş­to­căreli foarte vocale care se transformă ra­pid în hăhăieli asurzitoare, căci românului îi place să hăhăie. Să se audă. Dar nu ar­ticulat. Şi când se aude în Bulgaria este cu atât mai bine, se simte superior. A venit la all-inclusive să se respecte, să toarne, să facă o pagubă cât mai mare. Se resimt urme ale vechiului sentiment istoric de in­ferioritate, când otomanii sau tătarii nă­văleau, iar moldo-vlahii dădeau foc re­col­telor, beau vinul, otrăveau fântânile, ve­chiul clişeu (când, de fapt, au cărat la Is­tanbul de sute de ori mai multe provizii decât cele incendiate eroic şi patriotic - dar ce mai contează?!). În inconştientul nos­tru, şi noi am fi dorit să năvălim, iar alţii să-şi dea foc la recolte. Dar n-a fost să fie! Aşa că ne mulţumim doar la a pâr­joli puţin hotelurile bulgăreşti sau tur­ceşti. De aceea bem încă de la ora 10 di­mi­neaţa o vodka-două cu Pepsi, să meargă gustărica de la ora 10.30! Un alt semn dis­tinctiv al masculului român aflat „în mi­siune“ turistică este abdomenul pro­emi­nent. Burta ca simbol al ascensiunii so­ciale, al reuşitei, al fericirii, o altă modă ori­entală bine şi durabil inserată în mentalul nostru. Grav este că masculului cu burtă începe din ce în ce mai des să i se asocieze copilul supraponderal, îndopat mai degrabă cu cartofi prăjiţi şi prăjeli de­cât cu nenumăratele salate (dar, se ştie, nu­mai proştii mănâncă salate la all-in­clusive !). Românul care ajunge pe li­to­ra­lul bulgăresc, unde moda generală este cea a all-inclusive, nu priveşte această fa­cilitate doar drept eliberarea de o povară costisitoare (a mânca pe la terase şi res­taurante), ci drept reuşita absolută care trebuie stoarsă de toate avantajele ei. De aceea farfuriile umplute cu vârf doar pen­tru a fi abandonate jumătate pline re­pre­zintă mai degrabă regula. Ceea ce românul nu lasă gol este paharul! Să ridicăm pa­harele în aer!

Staţiunea Nisipurile de Aur nu se compară cu niciuna de pe li­to­ralul românesc, nici măcar cu ce­lebra Mamaia a primarului ba­ron-chic Radu Mazăre. Care va putea organiza paranghelii cu fete şi băieţi dezbrăcaţi încă un secol de acum încolo, căci nu va schimba cu nimic faţa obosită şi stătută a „perlei“ litoralului valah. De ce? Sunt multe motive. În primul rând, ni­velul spaţiului de cazare este mult su­pe­rior. Hotelurile bulgăreşti sunt noi, ri­di­cate recent, în ultimul deceniu, spre deo­sebire de cele de pe litoralul românesc, ca­re, în continuare, la 23 de ani de la Re­vo­luţie, poartă o amprentă comunistă foarte puternică. Dacă omul muncii de la oraşe şi sate din anii 1970-’80 era fericit când prindea un sejur la Venus, Saturn sau Nep­tun, pe atunci perla ciocanului şi a se­ce­rei, contemporanul nostru din 2013 are alte pretenţii. Nu-l mai mulţumeşti cu ze­ce metri pătraţi şi un cearşaf întins la cinci centimetri de un altul, cu o halbă de bere şi un carton cu hamsi. Am putea-o numi şi evoluţia generală a societăţii. În al doilea rând, bulgarii nu au adoptat celebra metodă Iliescu de păstrare a avuţiei na­ţionale şi au privatizat încă de la în­ce­puturile tranziţiei, adică au vândut (din câte am înţeles, în mod special ger­ma­nilor, până la urmă cea mai deşteaptă me­todă de dezvoltare a unei mici ţări bal­ca­nice căci, indiferent ce-ar zice economiştii naţionalişti, decât o ţară săracă şi coruptă până în măduva oaselor, dar păstrându-şi „proprietatea de stat“, eu unul prefer o ţară „vândută“ concernelor/mul­ti­na­ţio­nalelor, pardon de expresie, străine, care nu reprezintă divinitatea pe pământ, dar aduc o altă mentalitate şi conectează acel colţ la dinamica lumii). În al treilea rând, personalul întâlnit nu a părut deloc ostil, chiar rupând-o binişor în limba engleză. Un personal hotelier trainat, fără îndoială, de patronat. În plus, am resimţit grija faţă de plajă în sine, un modest detaliu uitat de două decenii de factorii de decizie naţionali şi locali din România. Plaja este importantă, pentru că, în general, oa­me­nii vin să facă plajă, să stea la plajă şi cum poţi face toate acestea când nu prea mai ai plajă, căci marea, hulpavă şi neagră, tot o înghite? Cea de la Nisipurile de Aur îşi merită renumele: se întinde pe vreo trei kilomeri, având o lăţime apreciabilă, de cel puţin cincizeci-şaizeci de metri. Fără gunoaie, cu multe coşuri de gunoi. Gaz­dele bulgare încearcă să nu-şi deranjeze şi agreseze oaspeţii cu felul lor bulgăresc de a fi, de aceea nu am auzit posturi de radio bulgăreşti încercând să-şi urle, bubuind, muzica, nu am observat scene metalice pe plajă pentru diverse spectacole ale unor formaţii. Dimpotrivă, pe la piscine am au­zit mai degrabă muzică disco românească. Mă întrebam: dacă situaţia ar fi inversă, noi am încerca să-i facem pe bulgari să se simtă bine punând muzică disco de-a lor? Puţin probabil. Căci mentalitatea noastră se rezumă şi la acest adevăr axiologic: da­că a venit la noi, să nu ridice pretenţii că este la noi, să guste din felul nostru de a fi. Cum se împacă această realitate cu le­gendara ospitalitate românească? Ca nu­ca-n perete.

Nu aveam cum să nu observ rea­litatea de pe marginea sta­ţiu­nilor bulgăreşti, care pot fi aran­jate, întreţinute, oferind totuşi o imagine distorsionată a Bulgariei. Din viteza molcomă a auto­ca­rului, am constatat că mari diferenţe între cele două ţări nu sunt, iar celebrii bi­ro­craţi de la Bruxelles au avut dreptate să ne cupleze în penultimul val de ţări eu­ropene care au aderat la Uniunea Eu­ro­peană. Ceea ce m-a impresionat a fost fap­tul că între Varna (o autogară la fel de in­fectă ca mai toate din România) şi Ruse nu am văzut un teren agricol care să nu fie cultivat, într-un fel sau altul, probabil atât datorită subvenţiilor europene, cât şi aplecării către agricultură (bune motive de luare peste picior din partea unei populaţii sedentare, de agricultori, pre­cum se crede poporul român, spre deo­sebire de migratorii bulgaro-slavi). Unde erau peturile şi gunoaiele bulgare? În mod sigur nu pe marginea şoselei. În rest, cele două ţări au un grad de dezvoltare destul de asemănător, poate singura diferenţă ca­re poate fi rapid sesizată şi care dă un plus de dezvoltare României este procentul mult mai mare de maşini noi sau relativ noi şi scumpe (de peste zece mii de euro) din ţara noastră, spre deosebire de cele din Bulgaria, mai rablagite, mai de mâna a treia, mai Lada şi Dacia Logan. //