"Acasa"

Cobor pentru prima oara, nitel crispata pe East 38th Street si, inainte de a vedea tricolorul romanesc, simt un aer familiar, inexplicabil. Nu-mi trece prin cap decat ca fusele orare imi joaca o festa, dupa zborul lung si istovitor de aproape 12 ore care m-a "parasutat" intr-un oras care contrazice ideea de oras asa cum o face New Yorkul. Prea multe contraste, jos, pe pamant, prea inalti acesti zgarie-nori, sus, in cer. Asa incat imi spun ca aerul familiar e o nalucire de-a mea si nu poate veni decat din strafundurile romanesti ale fiintei mele tulburate. Cand tocmai ma mobilizez sa combat naluca, pentru ca, rational, la New York nu poti regasi nici urma de familiaritate, zaresc, in fine, tricolorul. Da, este de-adevaratelea. In New York, in centrul Manhattanului, exista un colt de Romanie, iar aerul lui "acasa" mirosit de mine nu e o fantasma. Tricolorul romanesc falfaie pe o cladire cu grilaje de fier, intrerupte din loc in loc de cercuri, totul vopsit intr-un bej deschis, cu vizibili zgrunturi de suprafata neslefuita. E genul de grilaj pe care il puteai vedea pe la inceputul anilor ‘90 la Bucuresti, in prima etapa a timidului comert liber, ce prinsese sa se infiripe, sub numele de "dughenizare". Ferestrele cladirii cu tricolor sunt astupate cu jaluzele proaste, turcesti, care se gaseau in Bucur Obor prin ‘91-’92 si pe care si le achizitiona orice gospodina, ca semn de extravaganta emancipare. Pe peretele de la intrare, doua covorase populare - romanesti, desigur - batute in cuie, cu marginile neastamparat intoarse. Pe peretele din fata, alt covoras, tot popular si tot romanesc, si un afis cu ceva ortodox (poate un calendar). In dreapta, o tejghea de portar sau de ofiter de serviciu, in fine, de cineva vigilent, in spatele caruia se afla un "rastel" cu chei, asa cum puteai vedea prin holurile caminelor studentesti in anii ‘80. Mai incolo, ghisee de acelasi tip, cu afise ce sa faca si ce nu, pentru romanii cu angarale la New York. Mai sunt din loc in loc niste ghivece (diverse modele) cu plante chinuite si ceva mobilier saracacios. Pe o masuta (preferata lui Alex Leo Serban), o scrumiera plina, un pachet de tigari si o bricheta. In America nu se fumeaza in nicio institutie (cred ca, de fapt, sub niciun acoperis), dar aici suntem pe teritoriu romanesc, asa ca profit.

La prima mea tentativa de a intra in aceasta cladire, doi barbati in tinuta reglementara, costum rau croit, cravata agatata de gat cu nasturele de sus al camasii desfacut, mi-au taiat calea promt: "nu, Institutul Cultural nu e aici. Prima usa la stanga. Aici e Consulatul". Si, cu mainile la spate, au inaintat autoritar catre mine, pana cand, de-a-ndaratelea, m-am pomenit in strada, cu o tulburare mai mare chiar decat imi provocase pana atunci metropola americana. Cazusem in timp, in plin Razboi Rece, Ceausescu traia si-si apara de imperialisti, de dupa gratii, "saracia si nevoile si neamul".

La sfarsitul lui 2007, asa arata, doar la o prima luare de contact, Consulatul Romaniei la New York. Un decor desavarsit, populat in hol cu un personal desavarsit de "socialism multilateral dezvoltat", demn de filmele lui Cristian Mungiu cu "amintiri din epoca de aur". Si, dupa ce ii cunosti pe cativa dintre diplomatii romani acreditati la NY, dupa ce stai de vorba cu ei si vezi ca sunt europeni si transatlantici, te intrebi cum nu se sufoca in aerul acestui "acasa" care acasa nu mai exista.

Periodic suntem asigurati ca s-au "facut progrese", ca misiunile noastre diplomatice s-au schimbat, ca au devenit "mai" prietenoase, ca tineri absolventi au repopulat locurile care, pentru occidentali, erau mirositoare a Securitate de la o posta.

In Romania, nici macar in provincie nu mai gasesti asa ceva. Institutiile statului s-au dotat de mult cu termopane si mobilier neoset. Functionarii, din varful guvernului si al Presedintiei pana la inspectia de sector, au toti costumatie europeana, "office". Presedintele nostru sta in poza de familie a Consiliului European langa cel al Frantei. Premierul nostru stie sa poarte un papion si sa vorbeasca limbi straine.

Si totusi, esenta blestemata a conservei ceausiste se pastreaza inca peste tot, sa nu ne amagim. Chiar daca scenografia si costumele s-au schimbat, miezul ramane acelasi, provincial si securistic. Atunci cand presedintele il ataca dezonorant pe un activist civic de talia lui Cristian Pirvulescu sau cand premierul ii acorda sustinerea sa unui ministru de talia lui Tudor Chiuariu, sau cand Sorin Ovidiu Vantu impune elitele Romaniei, sau cand Ion Iliescu inca mai face si desface in politica romaneasca, parca preferi climatul de acum 20 de ani al Consulatului din New York. Macar acolo esti ferit de ipocrizie, pentru ca acolo totul a ramas intact, autentic si sincer.