Brâncuși și Shakespeare: o soartă comună?

 Deși paralele dintre cei doi par forțate la prima vedere, există totuși mai multe asemănări decât am putea anticipa.

Știind cât de mult își prețuiesc britanicii cultura, în mod firesc ne-am gândi că arhiva cu cele mai multe materiale literare legate de Shakespeare se află în Anglia. Doar că nu e așa. Instituția care se laudă cu cea mai care colecție literară despre Shakespeare este o bibliotecă din capitala Americii care poartă chiar numele dramaturgului, Folger Shakespeare Library. Această bibliotecă s-a născut din pasiunea unui colecționar care, la începutul secolului al XX-lea, a cumpărat 82 exemplare ale volumului First Folio, prima colecție printată a celor 36 de piese scrise de Shakespeare. Scos de la tipar în 1623, șapte ani după moartea dramaturgului, acest volum rămâne până azi cea mai valoroasă carte a literaturii universale. Dacă doi prieteni ai dramaturgului nu făceau efortul să culeagă toate piesele acestuia într-un volum - astfel First Folio neexistând -, jumătate din piesele lui Shakespeare s-ar fi pierdut. La începutul secolului al XVII-lea s-au printat undeva la 750 de copii, numite First Folio, dintre care doar 235 supraviețuiesc azi. Majoritatea copiilor (147) se află în America, restul fiind răspândite pe toate continentele, 12 copii fiind în Japonia, în timp ce doar 5 copii se află în colecția de la British Library.

Brâncuși al nostru are o soartă similară. Majoritatea operelor lui de artă și arhivele legate de Brâncuși sunt împărțite între America și Franța. La noi în țară avem doar ansamblul sculptural de la Târgu Jiu și câteva opere expuse la Muzeul de Artă din Craiova și Muzeul Național de Artă al României, dar și o arhiva personală care a aparținut lui Ştefan Georgescu-Gorjan, cel care a fost inginerul de șantier al lui Brâncuși pentru ansamblul monumental de la Târgu Jiu.

Revenind la Shakespeare, în 1905, englezilor li s-a oferit șansa de a salva un exemplar al volumului First Folio care era pe punctul de a fi exportat prin vânzare. Un fost absolvent al Universității Oxford moștenise un exemplar First Folio și dorea să afle părerea unui specialist despre originea cărții, astfel că într-o zi a solicitat o întâlnire cu directorul bibliotecii universitare unde a studiat, Bodleian Library. Bibliotecarul a recunoscut imediat volumul ca aparținând instituției pe care o conducea, după modul în care cartea era legată. Acest volum era râvnit de colecționarul american Henry Folger, care dorea să își crească și mai mult colecția, fiind dispus să plătească 3.000 de lire sterline, o sumă enormă la acea vreme. Proprietarul, probabil dintr-un simț al patriotismului și al afinității față de fosta lui universitate, a oferit bibliotecii posibilitatea de a cumpăra acest First Folio pentru suma oferită de Folger. Doar că biblioteca nu dispunea de acești bani în buget, în condițiile în care suma cea mai mare pe care instituția a cheltuit-o vreodată pentru achiziționarea unei cărți era de 200 de lire. Determinat să recupereze acest volum, în special că era singura copie First Folio care mai avea legătura originală datând din 1623, directorul bibliotecii a cerut proprietarului un an pentru a strânge cei 3.000 de lire. Astfel s-a născut prima campanie de subscripție publică a Bibliotecii Bodleian, cea mai mare bibliotecă universitară din Marea Britanie, numărând în prezent 12 milioane de volume. Mulți profesori de la faimoasa universitate s-au simțit ofensați. În arhiva bibliotecii se găsesc scrisori adresate directorului bibliotecii, în care aceștia își exprimă indignarea și revolta că li se cere să devină „cerșetori“. Dar mulți oameni de rând au răspuns apelului bibliotecii și suma de 3.000 de lire s-a strâns în ultima clipă, iar volumul care acum se numește Bodleian First Folio a revenit în colecția bibliotecii pentru care a fost destinat inițial.

După mai bine de 100 de ani, în 2012, aceeași bibliotecă avea să facă un alt apel la public pentru strângere de fonduri pentru același volum. De această dată, apelul era pentru suma mai modestă de 20.000 de lire, necesară conservării și digitizării acestui volum. Am avut șansa de a face parte din echipa coordonatoare a acestei campanii de strângere de fonduri care a primit numele de Sprint for Shakespeare (Un sprint pentru Shakespeare), fiindcă a fost lansată cu doua săptămâni înainte de Olimpiada de Vară de la Londra. Campania dorea să strângă 1.000 de donații a 20 de lire sterline fiecare. În urma unei strategii de comunicare cu scopul de a conștientiza această nevoie, o mulțime de figuri bine cunoscute ale lumii culturale britanice s-au alăturat campaniei pe post de „campioni“: actorii Vanessa Redgrave și Steven Fry, Sir Peter Hall, directorul Royal Shakespeare Company, jurnaliști și profesori universitari. E de la sine înțeles că banii s-au strâns la timp.

Nu a fost singura campanie de acest gen pe care biblioteca Bodleian le-a făcut. Acestea sunt, de obicei, făcute sub sloganul Saved for the Nation (Salvate pentru națiune). Am participat la astfel de campanii. În 2010, a trebuit să strângem peste 1 milion de lire sterline pentru a achiziționa la licitație manuscrisul romanului The Watsons de Jane Austen, un alt filon al identității britanice. În 2013, a trebuit să strângem aproape 2,3 milioane de lire într-un an pentru achiziționarea arhivei lui William Fox Talbot, unul dintre părinții fotografiei.

Aceste eforturi de a salva materiale relevante pentru istoria și identitatea națiunii sunt des întâlnite în Anglia sau America. Lumea e obișnuită cu astfel de apeluri și, prin urmare, răspunde prompt. Pe de altă parte, în spațiul european, astfel de campanii sunt primite cu multă suspiciune. Muzeul Louvre din Paris a făcut primul său apel la subscripție publică doar în 2010, când a dorit să cumpere un tablou în valoare de 4 milioane de euro și mai aveau nevoie de un milion. Inițial, reacția publică a fost negativă. Mulți s-au plâns de ce muzeul cere bani de la public, din moment ce Louvre e finanțat de stat, fiind o instituție publică. Cu toate acestea, au fost și francezi care au răspuns pozitiv și campania a avut succes, banii fiind în cele din urmă strânși și tabloul rămânând astfel în colecția muzeului.

Ca români, ni se dă și nouă această șansă, acum în 2016, de a salva pentru națiune sculptura Cumințenia pământului a lui Constantin Brâncuși, marele artist care ne reprezintă la nivel mondial. În adevărat spirit francofon, această campanie a fost întâmpinată fie de vociferări, fie de lipsă de entuziasm din partea publicului larg. Criticii se întreabă retoric, pe bună dreptate, de ce statul vine cu cheta când exact cei care conduc statul au furat poporul în ultimii 25 de ani și mulți sunt condamnați acum pentru evaziune fiscală. De ce poporul să ajute statul, când statul nu oferă poporului un sistem de sănătate de calitate sau un sistem de educație performant? Atât timp cât statul nu își face datoria față de cetățeni, de ce populația ar avea încredere în el?

Adevărul e că 6 milioane de euro e o sumă mare și, din experiența mea, nu ușor de strâns prin subscripție publică, nici măcar în contextul britanic. Mai avem doar două luni până la termenul limită, 30 septembrie, când trebuie strânsă această sumă, și s-a ajuns doar la pragul de 5%. Cele 6 milioane se vor strânge greu doar din donații individuale, deși nu este imposibil printr-o campanie mult mai targetată. De exemplu, ar fi suficient ca cei 3 milioane de români din diaspora să doneze doar câte 2 euro fiecare. La urma urmei, nu ar fi prima dată când diaspora vine în ajutorul României. Mai aproape de casă, pe plan domestic, această campanie de masă nu prinde la public, în condițiile în care cei mai mulți români câștigă un salariu minim pe economie. Trebuie angrenate mai multe organizații, fundații și reprezentați ai mediului de afaceri, fiindcă aceștia dețin puterea financiară de a se implica într-o astfel de acțiune. Aici rolul guvernului e crucial prin politicile de facilități fiscale pe care poate să le acorde. De altfel, rolul guvernului nu e să inițieze campanii de strângere de fonduri, fiindcă, în ciuda bunelor intenții, percepția publică e că guvernul face „fundraising“, cum spun englezii. Astfel de campanii se fac în numele unor instituții naționale în colecția cărora vor rămâne obiectele de artă.

E lăudabil că Fundația eMag a prins din start simțul acestei nevoi de a-l salva pe Brâncuși pentru națiune și s-a implicat. Mai multe astfel de organizații ar trebui să-i urmeze exemplul. Din fericire, nu ar fi pentru prima dată. Un astfel de gest de a salva pentru națiune materiale valoroase a surprins opinia publică din România în anul 2011, când George Brăiloiu, directorul KDF Energy, a achiziționat la licitație arhiva lui Cioran pentru jumătate de milion de euro, ca mai apoi să o doneze Bibliotecii Academiei Române. De astfel de organizații, persoane și gesturi caritabile avem nevoie și în campania Brâncuși e al meu, dacă dorim să strângem cele 6 milioane de euro necesare achiziționării sculpturii Cumințenia pământului.

Așa cum britanicii conștientizează importanța de a-l salva pe Shakespeare pentru generațiile viitoare, tot așa și noi, românii, ar trebui să profităm de șansa de a salva un filon al identității noastre naționale pentru noi și pentru cei ce vin după noi. Mi-aș dori să spun la final că noi, românii, i-am rânduit aceeași soartă lui Brâncuși al nostru, cum englezii o fac pentru Shakespeare-ul lor.