De același autor
Spunem „Monicii” atunci când ne referim la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca – și probabil că-i facem astfel o nedreptate lui Virgil Ierunca, dar simțim totuși nevoia să numim entitatea asta cu un singur nume și atunci preferăm prenumele ei în forma asta de plural tandru.
Pe urmă, când spui „Monica” într-un context literar oarecare, e posibil să fii înțeles cum trebuie. N-ar mai fi așa dacă ai spune Lovinescu, fiindcă toată lumea ar crede că te gândești la E. Lovinescu, tatăl ei.
Unii spuneau Ieruncii, însă mi se pare că exprimând cuplul prin el o parte din entitate rămâne pe dinafară, iar formula îi transformă pe cei doi într-o pereche clasică de soț-soție. Or, n-ar fi cazul să banalizăm. Monicii pare dintotdeauna mai potrivit, ea fiind capul familiei, cum se întâmplă în familiile fericite.
Am fost uimit să constat că au existat prieteni de-ai amândurora care cu el au întreținut o relație privilegiată. De pildă, N. Steinhardt. A rămas de pe urma prieteniei lor poate cea mai frumoasă carte de corespondență din toată literatura română, „Dumnezeu în care spui că nu crezi”, scrisori din perioada 1967-1983. (Când folosesc superlativul, nu uit atâtea titluri importante: cu adevărat, n-am citit în limba română ceva atât de nobil și de nesfârșit delicat precum a fost legătura scrisă dintre acești doi bărbați ce s-au prețuit cu o artă a adresării pe care n-o găsești nici măcar în tradițiile extrem-orientale.)
Cu trecerea timpului, constat că orientarea posterității, a celor ce i-au cunoscut și direct pe Monici, ca și a celor ce i-au cunoscut numai prin cărțile lor, înclină în mod natural spre o legătură afectivă cu ea, deși toată lumea înțelege că ei doi n-ar putea fi despărțiți în nici un fel.
Gândirea lor era osmotică. Despre literatură, idei, morală, viața de zi cu zi aveau cam aceleași puncte de vedere, lucru unic în felul lui. Rar de tot, am putut vedea divergențe între ei doi: pentru ea, muzica modernă pe care el o asculta – el care asculta de la Monteverdi, preferatul între preferați, la ultimele noutăți – era „cu bum și poc”, deloc pe placul ei. Dar și când se iveau aceste rare nepotriviri, n-ai fi știut să spui, auzindu-i – pe ea mai mult, fiindcă el doar asculta impasibil nemulțumirea ei pe jumătate admirativă față de un rafinament la care ea nu avea acces –, dacă era ceva chiar real la mijloc sau doar o comedie a realității, spre amuzamentul celui aflat în vizită.
Ea era atașantă, voluntară, plină de energie, el era reținut și impunea ca un castelan șlefuit de multe generații, în ciuda originii umile. Când el îți răspundea cu un râs scurt, sonor și cumva jucat, era un fel de cadou mare ce ți se făcea, un semn de mare politețe, ce-ți dădea sentimentul că ai spus un lucru cu o inteligență și un haz pe care nu ți le cunoșteai.
Vrând să scriu aici numai despre ea, fiindcă al ei e centenarul, n-aș putea totuși s-o fac decât printr-un efort retoric artificial și printr-un act deliberat de injustiție.
Singură nu mi-o pot imagina decât doar așa cum am revăzut-o ultima dată, în 2007, împreună cu Mihnea Berindei și Nicolae Manolescu, într-o duminică mohorâtă. Revenisem de la Rabat la Paris pentru conferința centenarului Mihail Sebastian pe care președintele Uniunii Scriitorilor și ambasador la UNESCO o organiza împreună cu Nadia Lacoste în sediul impozant și rece al instituției din Place de Fontenoy.
Căsuța Monicilor din nord-estul Parisului, unde ne-am dus împreună, ca spre a ne face curaj unii altora, părea mai mică decât oricând, aproape părăsită, ca toată strada și ca toată partea aceea din capitala Franței la ora după-amiezii cenușii.
Am intrat cu cheia lui Mihnea. La parter era pustiu, ca și cum iluștii locatari dispăruseră de mult cu totul, nu numai el, plecat de câteva luni. Am urcat tustrei pe scara abruptă spre dormitorul de la etaj unde ea rămăsese captivă. Nu gândul că e în pat mi-a pus un nod în gât, fiindcă cu gândul ăsta apucasem să mă obișnuiesc înainte de a pleca în Maroc, ci ideea că e acolo fără el, ascunsă printre lucruri fără viață, uitată, nemaiștiută și nemaivăzută decât de Mihnea, Catherine Berindei și portugheza providențială de peste drum.
Ca o reducere progresivă la esență, din omul cufundat în așternuturi nu mai rămăsese, inconfundabilă, independentă de făptură, decât vocea, tabacică, neverosimil-viguroasă, încă autoritară, intactă. Și ca un fel de a fi al ei pe care nu l-aș fi putut bănui, într-atât de departe de imaginea ei putea fi lucrul acesta, acceptarea faptului că se lăsa ținută de mână minute în șir, un abuz la care ea părea să consimtă cu bucurie.
E singura scenă din amintire când ea a fost fără el, complet singură dincolo de ușile pe care nu mai știu cum le-am închis noi pe rând la plecare, una după alta. Intervalul lăsat în urma noastră mi se părea că se așterne în fața ei fără sfârșit, înspăimântător.
Între lucrurile pe care ea mi le-a spus de câteva ori apăsat: nu a(u) acceptat niciodată să stea de vorbă cu reprezentanți ai serviciilor occidentale, fie ei americani, fie francezi. Era și asta un fel de igienă, dusă la extrem. (Igiena, marea ei obsesie!) Cum a ajuns ea la acest cod al purității morale absolute? Și cum a putut evita contactul, lucrând pentru Europa Liberă și punându-și viața în pericol și, odată cu viața ei, pe a multor altora, dar refuzându-și protecția directă? Codul pe care ea și l-a impus sieși l-a impus și celorlalți, de la Vest la Est. Cu ea, nimic nu putea fi tulbure, ambiguu.
Îmi spun că la mijloc era și nevoia ei, a lor, de a păstra în orice moment controlul situației, limpezimea judecății, exercițiul libertății de gândire, forța convingerii, puterea de a-i convinge pe ceilalți. Unul din resorturile gândirii ei: paralelismul fundamental dintre totalitarisme, nazist și comunist. Într-un fel, totul derivă de aici în felul ei de a raționa. Avea capacitatea imediată, bazată pe câte un detaliu, de a situa ideologic omul și opera. Vedea din mai nimic unde începeau sofismele, scuzele, eschivele, mistificările.
Mult timp, în lumea liberă a Franței postbelice, în plin stalinism intelectual, stalinism în libertate, cu monopol asupra pârghiilor administrative și mediatice, chiar în acel mediu, așadar, au evoluat ei – contra curentului. Deschiderea arhivelor, după ‘89, nu a însemnat și sfârșitul erei minciunii ideologice în Occident. A fost doar o repliere. Azi, Monica Lovinescu ar fi fost oripilată de Zemmour, Onfray, de noii avocați ai Kremlinului din partidul lui Marine Le Pen și din aproape tot spectrul politic.
Monica Lovinescu și Virgil Ierunca trăiau cu sentimentul că lupta se ducea mereu pe două fronturi, frontul de acasă și cel din Occident. Orbirea intelectualității occidentale vrăjite de tezele comuniste, neacceptarea realității de dincolo de Cortina de Fier, autoîndoctrinarea de bunăvoie au fost tot atât de greu de înțeles și de combătut pe cât erau, dincolo de frontierele occidentale, voluptatea prostituării conștiințelor, turcirea voluntară, aservirea din oportunism. Intelectualul liber din societatea liberă nu era cu mult mai breaz decât intelectualul captiv din țarcul totalitar. Care era oare mai de plâns: cel ce se înregimenta din slăbiciune și mimetism ambiant, ca în Occident, sau cel ce o făcea fiindcă tăria de caracter este oriunde și oricând marfă rară? Conjugarea acestor două dezastre ar fi trebuit să-i descurajeze pe cei doi filozofi și critici literari, să-i blazeze, să-i facă să depună armele. Greu de răspuns la întrebarea ce i-a ținut în picioare, fiindcă semnele însănătoșirii morale nu se prea vedeau.
Fiecare zi venea din România cu lotul ei de abdicări. Spectacolul ploconirilor se etala sub ochii Monicăi Lovinescu în orice moment ar fi deschis presa sosită din țară, volumele omagiale și, foarte adesea, și volumele de autor maculate cu acea notă rituală despre Congresul al IX-lea al Partidului ce se putea vedea în prefețe sau la concluzii. Iar abdicările veneau în flux continuu. Defilau nu numai activiștii culturali de serviciu, Adrian Păuneștii, poetaștrii și inexistenții literar, pe categorii valorice și ei, ci și turme întregi de actori solemni înșirați pe platouri de televiziune, propagandiști de toată mâna într-un cor uriaș, zugravi de portrete gen Sabin Bălașa, sute de ziariști de la centru și din județe, compozitori, sculptori, arhitecți, oameni de teatru și de film într-o serie inepuizabilă a înjosirii. Despre ei trebuie să vorbim când vorbim despre Monica Lovinescu, prin contrast.
Azi putem râde (ca proștii) despre rezistența prin cultură a celor foarte puțini din masa celor foarte mulți ce s-au prostituat fără remușcări (prostituați fiindcă, desigur, „așa era viața!”). Dar cei ce n-au făcut-o, aceia n-au făcut-o conștient și cu un preț, ei au existat cu adevărat și nu pot fi în nici un fel amestecați cu ceilalți decât printr-o operațiune mizerabilă de rescriere a istoriei. Pentru cei puțini, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost îndepărtata pâlpâire de viață, încurajarea că undeva se vede și se înregistrează totul ca într-o carte a Judecății de Apoi, care negreșit vine, ba chiar a venit și va veni copleșitoare într-un final.
Probabil că rostul Monicăi Lovinescu acesta a și fost, să întrețină vie ideea că totul se vede și se judecă. Ea a fost cititorul ultim, cel de la capătul capătului, pentru care neînregimentații de acasă au scris retrași în rezervația restrânsă pe care singuri și-au creat-o. Ea a fost Cititorul cel mai din urmă, cel ce există în fiecare dintre scriitorii conștienți de rușinea ce păzește ființa morală.
Dar Monicăi Lovinescu, ei ce anume i-a dat atâta tărie? Dacă celor puțini de acasă tăria le-a venit chiar de la ea (de la ei doi, fiindcă nu pot cu nici un chip să o extrag din cuplu), atunci ar trebui să ne întrebăm cine și ce i-au dat ei tăria de a scrie și de a vorbi decenii în șir? Negreșit că tăria ei a venit de la cei cărora ea le-a insuflat tăria de a nu abdica, aceiași cu care ea s-a regăsit când a revenit acasă, unde a fost primită în triumf după decembrie 1989.
E ceva tulburător în faptul că i-a fost menit tocmai fiicei celui mai mare critic literar român să joace rolul, tragic între toate, să aibă a alege între demnitate și persoana cea mai dragă de pe lume, mama aflată în închisoare – reamintim asta, ca nu cumva să se uite o singură secundă așa o grozăvie. Acesta a fost genul de alegere perpetuă, pe viață, cum nu sunt alegerile în general, iar amintirea opțiunii a urmărit-o până în ultima ei zi.
Niciodată critica literară, critica în general, n-a costat atât de scump și n-a impresionat mai mult.
(Articol publicat în revista Orizont)
