De același autor
Pe unii intelectuali, cabaretul Istoriei i-a fascinat pana la distrugerea individualitatii. Nu e vorba aici de filmul “Ingerul Albastru”, de profesorul Unrat, eroul lui Heinrich Mann, de Marlene Dietrich, ci de Ingerul Rosu al crezului marxist. Am apucat sa citesc enormul volum de amintiri al lui Ion Ianosi, aparut la Polirom. Intitulata “Internationala mea. Cronica unei vieti”, cartea ar fi putut fi un real cri de coeur, o marturisire a unui intelectual octogenar despre cum a fost sedus de radicalismul marxist, despre concesiile si compromirurile facute in numele unei sacralizate Cauze. Despre cum si-a abandonat, de fapt, vreme de decenii, vocatia umanista. Ori, mai exact spus, despre cum si-a reprimat aceasta vocatie prin atatea abdicari, taceri si incuviintari.
Ion Ianosi este suparat pe un Gheorghe Grigurcu ori pe un Alexandru George, dar mi-e teama ca greseste. Acesti intelectuali nu au facut decat sa lumineze partile umbrite dintr-o biografie solidara cu un sistem inspirat, orice ar spune autorul, din ideile lui Marx si Lenin. Ca dictatura a ajuns, in ultima ei faza, o autocratie "rosverde", o stim de la Monica Lovinescu. Dar "rosul" era parte din identitatea satrapiei ideocratice de la Bucuresti, ceea ce profesorul Ianosi, pe urmele unui Paul Georgescu, prefera sa minimalizeze si chiar sa conteste. Nicolae Ceausescu nu era "Capitanul" Garzii de Fier, ci secretarul general al Partidului Comunist Roman.
Aceasta pledoarie pentru un umanism marxist netulburat, nepatat de marile crime ale veacului trecut este indoielnica din perspectiva morala. Mai ales ca Ion Ianosi stie foarte bine ce-au scris Soljenitin, Nadejda Mandelstam si Vasili Grossman despre acest subiect. A corespondat, aflam, cu N. Steinhardt. Cu gentilete, acesta i-a spus adevaruri amare. Sigur, omul a facut si mult bine. I-a sustinut, in momente dificile, pe Gabriel Liiceanu si pe Ileana Malancioiu. Dar a facut-o, asemeni unui Dumitru Ghise, ca functionar al sistemului, ca ideolog, ca om de incredere al regimului. Era unul dintre autorii cei mai solicitati pentru referate editoriale la carti "cu probleme". Incerca sa fie generos, nu avea bucurii demolatoare. A participat, cu mai mult sau mai putin zel, la un joc falsificat din capul locului. Putea actiona altfel? Aceasta este problema sa, nu a mea.
Din pacate, manevrand formulari alunecatoare, profesorul Ianosi se sustrage unui asemenea demers demistificator si sucomba unei viziuni false despre lumea in care a trait. Paginile despre reprimarea de catre Securitate si de activistii de partid a studentilor de la Facultatea de Filosofie in septembrie 1965 ascund mai mult decat dezvaluie. Intr-o situatie similara, in martie 1968, la Varsovia, un Leszek Kolakowski (si nu doar el) s-a solidarizat deschis cu studentii rebeli. A fost eliminat din Universitate, a emigrat. La fel si Stefan Morawski, un celebru estetician marxist. Erau, acei profesori, oameni de stanga. Au avut curajul sa sfideze un regim comunist in curs de fascizare. La Bucuresti, decanul Tudor Bugnariu a reactionat in chip demn. A platit pentru curajul sau.
Promitand sa fie o confesiune necrutatoare, volumul este de un partizanat dezolant. Profesorul Ianosi nu se poate inalta deasupra pornirilor prea-umane, plateste polite si se razbuna. Scrie fise biografice precum pe vremuri, la Sectie. Sunt mai multe cazuri care pot ilustra ceea ce mentionez aici. Ura pentru Mircea Mihaies, de pilda, il orbeste. Nu-i poate ierta rostirea unor lucruri pe care nici macar prietenii domnului Ianosi nu le pot nega: ca a fost, intrre 1955 si 1965, instructor la CC al PMR, in cadrul Sectiei de Literatura si Arta. Nu era o functie ca oricare alta, nu era el insusi doar o "biata rotita". Ion Ianosi nu era un primitiv, precum alti instructori. Era subtil si sofisticat, stia ce face. Poza naivitatii retroactive nu-l serveste si nu convinge. Pana si Dumitru Popescu a scris cu mai multa duritate despre atmosfera sufocanta a anului 1958, despre prigoana impotriva intelectualilor. N-a stiut dl Ianosi de soarta lotului Noica-Pillat (v. pagina 554)? Sincer ma intreb, pe ce lume traia?
Este greu de crezut, dar acest ganditor cosmopolit, cunoscator profund al marilor curente filosofice ale modernitatii, a trecut prin secolul Gulagului si al Auschwitz-ului fara a pricepe ce a insemnat de fapt totalitarismul. Vorbim despre un om care i-a citit atent pe Kant si pe Kierkegaard, pe Nietzsche si pe Berdiaev, un specialist in Dostoievski si Thomas Mann, dar care nu reflecteaza la problema Raului. Nu a unui Rau abstract, ci a Raului pe care l-a slujit chiar el, specialist in cultura rusa si in cea germana, admiratorul nu doar al lui Thomas, ci si al lui Heinrich Mann. Mai precis, spre a relua formula lui Vladimir Soloviov, a Raului ca falsificare a Binelui. Se crede si el un “vinovat fara vina”. Se inseala. Sa fii orb in anii 50 este un lucru, sa ramai orb si in ziua de azi este altceva.
Profesorul Ianosi are o problema cu mine. Sunt mai prezent in carte decat fostul sau sef in cadrul Directiei de Propaganda si Cultura a CC al PMR, Leonte Rautu (un detaliu: nu am fost ruda cu acesta). Nu-mi poate ierta, mai presus de toate, rolul pe care l-am jucat in coordonarea “Raportului Final”. Nu poate subscrie la ideea ca a existat un “regim comunist” si, cu atat mai putin, la concluzia ca acest regim a fost criminal si ilegitim.
Iata cum intelege el sa ma “lichideze”. Citeaza, cu o precizie de contabil, titlurile articolelor mele din “Dictionarul social-politic” (iunie 1981), dar nu spune cine au fost ceilalti autori. De ce nu scrie la fel despre profesorul Vasile Morar? De ce nu spune ce articole a semnat acesta (tot cu initiale)? Este Vasile Morar, un ganditor pe care il respect, “exonerat’ doar pentru ca a ramas fidel memoriei lui Niculae Bellu si pentru ca-l admira pe autor? Concesiile jenante, recunosc, de-odinioara sunt selectate cu scopuri vadit vindicative. Se scot de la naftalina citate alese cu penseta pentru a-i compromite pe cei care gandesc altfel decat cel numit candva, in gluma, “umanistul de serviciu” al partidului. Metoda este cunoscuta, se numeste citat decontextualizat, a fost practicata pe vremuri la “Scanteia”, ca sa nu mai vorbesc de “Saptamana”, si este si azi utilizata prin cotidianul.ro (v. “contributiile” d-lui Adrian Majuru) ori pe bloguri marginale. Chiar Ion Ianosi a fost incondeiat astfel, deci ar fi intelept sa fie un pic mai prudent…
Ion Ianosi confunda teza mea de licenta (sustinuta in 1974, aparuta in 1976) cu aceea de doctorat (sustinuta in noiembrie 1980). Apoi, ce scria si ce preda Janina Ianosi, altminteri o fiinta admirabila, in acei ani gloriosi? Ion Ianosi gaseste alibiuri pentru un Radu Florian, ideolog al PCR specializat in discursul de tip “eurocomunist”. Ce materie preda Radu Florian la Facultatea de Filosofie? Din cate stiu (si stiu bine), era vorba de socialism stiintific. Ca nu repeta stupid lozincile oficiale, e adevarat. Radu Florian era un apologet al fundamentelor bolsevismului, nu trebuia sa cante osanale conjuncturale. El era un zelot pe lunga durata, cum s-a vazut si dupa 1989.
Nu scuz propriile mele erori. Le-am recunoscut si le regret. Dar n-am fost activist, n-am scris in “Era Socialista” si in “Scanteia”, n-am lucrat in aparatul ideologic. De ce nu spune, totusi, Ion Ianosi ca, in urma plecarii mele, in septembrie 1981, volumul intitulat "Mic dictionar politic pentru tineret" a fost retras din circulatie? De ce nu spune ca n-am semnat articole despre “gandirea Ceausescu” precum prietenul sau Nicolae Kallos, in “Mica Enciclopedie de politologie”? De ce ignora tot ceam transmis la "Europa Libera"? Pe Kallos, profesor de marxism vreme de decenii la Cluj, il trateaza cu gingasa pretuire. Il persifleaza in schimb pe “renegatul” Iosif Sava. De ce? Pentru ca Iosif Sava n-a mai vrut sa se complaca in minciuna. De Gabriel Liiceanu nu mai vorbesc. Este totusi o proba de aroganta ca un fost instructor al CC, membru in varii BOB-uri, comitete si comisii pana in ultima zi a dictaturii, membru titular al Academiei de Stiinte Sociale si Politice, sef de catedra la cea mai ideologizata facultate din invatamantul de stat, autor de “reportaje din actualitatea socialista” publicate in anii 70 pe prima pagina a “Scanteii”, sa-si permita sa scrie astfel. Nu doar despre mine.
Este fals ca eram “ultra-stangist”. Directia pe care mergeam era aceea a revizionismului marxist. In anii 70 eram tot mai influentat de Hannah Arendt, de Raymond Aron si de Leszek Kolakowski. Eram un avid cititor al lui Marcuse, al lui Fromm si al lui Adorno. Desigur, tanarul Lukacs, Karl Korsch, Walter Benjamin si Antonio Gramsci. Am citit si am citat trilogia kolakowskiana “Principalele curente ale marxismului”. El, Ion Ianosi, n-a inteles niciodata ce a fost ispita celuilalt marxism, a marxismului occidental. A ramas pana azi prizonierul unei obsesii, aceea a Ingerului Rosu. Singurul lucru adevarat in ceea ce ma priveste, care chiar mi-a facut placere, este ca ma numeste un “aventurier al ideilor”. Accept cu mandrie acest apelativ. Am fost si raman indragostit de aventura ideilor. Dar nu uit ca ideile au consecinte, uneori de-a dreptul catastrofice. Un adevar esential pe care profesorul Ianosi, maestru al rationalizarilor dialectice, prefera sa-l oculteze ori sa-l edulcoreze.
http://www.polirom.ro/catalog/
.jpg)
