Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Alo, Moscova? (II) Cum s-a ajuns la Malta. Şi ce s-a discutat de fapt
Madalin Hodor - - - -
2018-01-30
Dosar
2

Trâmbiţată intens ca locul unde s-a hotărât „dezmembrarea României“ şi s-au delimitat „sferele de influenţă“, întâlnirea de la Malta dintre preşedintele american George H.W. Bush şi liderul sovietic Mihail S. Gorbaciov din 2-3 decembrie 1989 este imens supraevaluată şi nu numai din perspectivă românească.

 

„Încercările de a preveni evoluţiile emer­gente ar fi echivalente cu a lupta îm­po­triva timpului şi a cursului obiectiv al is­toriei“, spunea Oleg Bogomolov în con­clu­ziile „memorandumului“ său. Şeful Insti­tu­tului de Economie al Sistemului Mon­dial Socialist era de părere că menţinerea sta­tu quo-ului în Polonia, Ungaria şi Iu­go­sla­via, precum şi susţinerea forţelor con­servatoare din Cehoslovacia, RDG, Ro­mâ­nia şi Bulgaria nu reprezintă o soluţie. Va­rianta presupunea o povară financiară ex­cesivă, una pe care economia secătuită a URSS nu mai putea s-o susţină. În plus, costurile nu puteau decât să crească în timp, iar rezultatele ar fi fost mai mult de­cât îndoielnice.

 

Intervenţie militară? Niet!

 

Folosirea forţei (militară sau politică) era şi mai puţin dezirabilă. Nu ar fi făcut de­cât să întărească poziţia neostaliniştilor, ar fi stopat reformele timide care în­ce­pu­seră, ar fi adâncit criza şi, cel mai im­por­tant în perspectiva viitorului, ar fi întărit „sentimentele antisovietice“ din ţările res­pective. De asemenea, o utopică inter­ven­ţie militară a Moscovei (exclusă de altfel în mod repetat şi public de liderii sovietici încă din 1988) de partea forţelor conser­va­toare, care erau „înstrăinate de popoarele lor“, ar fi însemnat fără echivoc sfârşitul perestroika, prăbuşirea încrederii comu­ni­tăţii internaţionale în politica lui Gor­ba­ciov şi ar fi generat „dezintegrarea sis­te­mului social-economic şi politic din aces­te ţări, precum şi explozia unor proteste în masă şi posibile ciocniri armate“.

 

În mod interesant, Bogomolov includea în analiza sa şi o altă variabilă de maxim in­te­res pentru Gorbaciov. „Arhitecţii“ politicii externe americane sprijineau imple­men­tarea perestroika în Uniunea Sovietică şi îşi doreau şi ei existenţa unui cadru extern stabil pentru a-i maximiza şansele de reuşită. Şi ei, şi aliaţii lor vestici erau real îngrijoraţi de efectele dezastruoase pe care le putea avea o eventuală prăbuşire ne­con­trolată a ţărilor estice. Existau informaţii certe (via KGB) că americanii îşi schim­baseră obiectivele strategice şi că ajun­se­se­ră la următoarea concluzie: pot obţine mult mai multe beneficii dacă sprijină în bloc forţele reformiste din lagărul so­cia­list, decât dacă încearcă ruperea „una du­pă alta“ din sfera de influenţă sovietică a ţărilor estice. O perspectivă complet dife­rită de analiza, încetăţenită pe la noi, con­form căreia evenimentele din 1989 res­pectă „principiul dominoului“. Nici­de­cum. „Specialiştii“ noştri confundă cro­no­logia cu strategia.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-1-1453.jpg

Alexander Iakovlev, Mihail Gorbaciov şi Eduard Șevarnadze

 

În fapt, din acest punct de vedere, in­te­re­sele americanilor şi ale partenerilor euro­peni erau identice cu cele sovietice, iar Bo­gomolov vedea tocmai în această coin­ci­denţă de conjunctură o portiţă de scăpare şi chiar „lozul câştigător“. Susţinerea re­for­miştilor şi a unei evoluţii cât de cât pre­dictibile în ţările estice nu se putea face decât cu participarea Moscovei, ceea ce făcea indispensabilă expertiza ei şi întărea considerabil marja de negociere a lui Gorbaciov în domeniul intereselor stra­te­gice enunţate. De ce ar fi riscat liderul so­vietic să-şi piardă un atu atât de puternic (şi potenţial salvator pentru planurile sa­le) printr-o intervenţie (politică sau mi­litară) într-una dintre ţările estice, in­tervenţie sortită oricum eşecului? Evident că ar fi fost o prostie. Cum o prostie ime­n­să (căci nu mai poate fi vorba despre alt­ceva în cazul susţinătorilor „complotului sovietic“) este şi susţinerea că ruşii au in­tervenit militar în România în timpul Re­vo­luţiei din decembrie 1989 sau că au in­tenţionat să o facă. Propriile lor interese fă­ceau dintr-un astfel de scenariu o im­posibilitate absolută.

 

Deşi, privite din perspectiva eve­ni­men­telor ulterioare, evaluările lui Bogomolov pot fi considerate extrem de optimiste, ele nu erau la data respectivă deloc nere­a­liste. Dacă sovieticii gestionau inteligent situaţia şi nu făceau greşeli, credea el, în ciuda unui declin temporar inevitabil al influenţei în zonă, pe termen lung vor avea de câştigat. Ceea ce propunea de fapt se poate rezuma la „finlandizarea“ (în ter­menii anului 1989, desigur) unei părţi a Eu­ropei de Est şi la înlocuirea sistemului de alianţe ideologice (între partidele co­mu­niste frăţeşti) cu o alianţă militară şi eco­nomică viabilă. În plus, riscurile de se­cu­ritate ale URSS se diminuau considerabil dacă, între sovietici şi americani, „cor­do­nul sanitar estic“ ar fi fost înlocuit de o Uniune Europeană puternică. Cu parti­ci­parea URSS, desigur.

 

Pentru Mihail Gorbaciov, ideile lui Bogo­mo­lov constituiau exact acea exit strategy de care avea nevoie. Le va lua în con­si­derare, iar la Malta le va da o formă mult mai îndrăzneaţă. Dar, până la Malta, tre­buia să ţină cont şi de celelalte analize.

 

„Opriţi-l pe Iakovlev!“

 

În 1987, când Comitetul Central al PCUS primea de la organizaţia Pamyat o scri­soa­re a cărei unică doleanţă era exact aceas­ta, Alexander Nikolaevici Iakovlev era de­ja cel mai apropiat colaborator al lui Gor­baciov. Pamyat, un coctail neverosimil de neonazism, ţarism, naţionalism, ortodoxie pravoslavnică şi xenofobie (sigla mişcării îmbina schizofrenic zvastica şi icoana Mân­tuitorului) şi care, după căderea URSS, se va transforma în mişcare politică (locul un­de şi-au făcut ucenicia extremişti de tipul faimosului Alexander Lebedev), era doar una dintre reacţiile conservatoare la reformele abia începute. Ţinta urii „na­ţionaliştilor“ ruşi (care încă de pe atunci considerau perestroika un „complot iu­deo-masonic“) şi care purta su­pranumele de „naşul glasnost-ului“ îl cunoscuse pe vii­torul secretar general al PCUS încă din 1983. Se întâlniseră în Canada (unde Ia­ko­vlev fusese exilat în postul de ambasador) şi amândoi ajunseseră foarte repede şi de comun acord la părerea că URSS se în­drepta spre dezastru şi că trebuie făcut ce­va. În 1989, tocmai Iakovlev era omul de­semnat de Gorbaciov să primească, să uni­fice şi să dea o formă comună analizelor pe care le ceruse.

 

Concluziile cuprinse în Strategia privind relaţiile cu ţările europene socialiste, întocmită de Departamentul Internaţional al Comitetului Central al PCUS, nu dife­reau cu mult de cele ale lui Bogomolov, dar documentul conţinea anumite aspecte inedite. De exemplu, în ceea ce privea si­tuaţia din România, tonul era mult mai lipsit de echivoc: „(...) există atmosfera opresivă a cultului personalităţii lui Ceauşescu. Încercând din greu să-şi izo­le­ze ţara de influenţa noastră caută acum să îmbrace hainele luptătorului pen­tru puritatea socialismului şi, in­di­rect, pune în prim-plan argumentele de­favorabile nouă. Unele izbucniri ale ne­mulţumirilor pot să apară în ţară, dar es­te puţin probabil ca ele să se răspân­dească în acest moment. Situaţia se va schimba, cel mai probabil, numai în con­textul plecării de la conducere a lui Ceau­şescu, care poate fi însoţită de eve­ni­men­te destul de dureroase“. Ceea ce s-a şi în­tâmplat.

 

O altă recomandare interesantă era renun­ţarea la stereotipul conform căruia ţările din Est erau adevăraţi paraziţi (nahleb­ni­ki) economici ai Uniunii Sovietice. Ana­liştii de la Departamentul Internaţional arătau că URSS obţinea patru ruble profit la fiecare rublă rezultată din vânzarea pe­trolului prin intermediul CAER (rata de per­formanţă a exportului fusese în anul 1987 de 493%) Cu toate că fusese o mină de aur, continuarea acestei politici, în con­textul scăderii preţului resurselor naturale la nivel mondial, ar fi produs în următorii cinci ani pierderi de şapte miliarde de ruble, astfel încât erau necesare schimbări ra­dicale şi din acest punct de vedere.

 

Soluţia? Coordonarea eforturilor de con­ver­sie a industriei militare (care era com­plet integrată în toate ţările estice, ca ur­mare a politicii comune de apărare) astfel încât, prin acest proces sovieticii puteau ob­ţine un canal eficient de control al re­formelor economice din ţările satelit. Din această perspectivă, legăturile pe linia CAER-ului trebuiau întărite pentru a nu „lăsa impresia că nu ne mai interesează ţă­rile frăţeşti“ şi chiar se preconiza rea­lizarea unor proiecte de investiţii comune cu susţinere financiară din Vest.

 

În privinţa liderilor care rezistau făţiş re­formelor (cei din RDG, România, Cuba şi Coreea de Nord), lui Gorbaciov i se re­co­manda să manifeste „reţinere şi tole­ran­ţă“, astfel încât să evite riscul unei accen­tuări a tendinţelor izolaţioniste a acestora şi o rupere totală a relaţiilor. Iată con­clu­zia generală a analizei: „Dacă o ţară nu este de acord cu noi, chiar dacă uneori foar­te serios – dacă rolul partidului într-una dintre ele este pus sub semnul întrebării, nu înseamnă că se întoarce spre Vest –, aceasta nu înseamnă că se va desprinde de noi. Iugoslavia şi China s-au distanţat de noi, dar nu s-au transformat în ţări ca­pitaliste“. Din nou, pragmatism.

 

Memorandumul, întocmit pe 24 februarie 1989 de către Ministerul de Externe so­vie­tic, spunea, în mare, cam aceleaşi lucruri ca şi celelalte două. Intitulat Procesele po­litice în ţările socialiste europene şi pro­puneri privind paşi practici relativ la si­tuaţia apărută, documentul a fost trimis direct primului secretar al PCUS. O su­bliniere a statutului lui Eduard Șevarnadze (ministrul de Externe sovietic), care era de facto al doilea om în stat după Gorbaciov şi care nu avea de gând să se la­se supervizat de Iakovlev. Fostul MDV-ist era prea uns cu toate alifiile, ca să scape ocazia de a se face remarcat.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-2-1453.jpg

George Bush şi Mihail Gorbaciov la Malta

 

După ce reia concluziile principale con­ţi­nute şi de celelalte două analize (exclu­de­rea oricărui tip de intervenţie militară sau po­litică directă, inevitabila pierdere a pu­terii de către partidele comuniste şi im­po­si­bilitatea opririi efectelor reformelor), Șe­varnadze se opreşte asupra unui aspect ex­trem de important din dinamica relaţiilor URSS cu ţările estice, unul care era exact în domeniul lui de expertiză şi pe care îl numeşte „acumularea specială a ran­chi­u­nei istorice în relaţiile bilaterale“. La ce se referea ministrul sovietic de Externe? O spune explicit: „Pactul sovieto-german din 1939, afacerea Katyń, evenimentele din 1956 din Ungaria, criza cehoslovacă din 1968 etc.“. Pentru prima oară în is­toria URSS apare explicit, într-un do­cu­ment oficial, ideea că anumite acţiuni ale sta­tului sovietic, întreprinse asupra ve­ci­nilor săi de-a lungul istoriei, au avut un caracter ostil. Mai mult, „(...) amânarea muncii de evaluare a acestor evenimente de pe poziţia noii linii de gândire cau­zea­ză iritare în anumite cercuri din ţările socialiste“. Semnalul de alarmă al lui Șe­varnadze va fi imediat asumat de Gor­ba­ciov şi transformat în recunoaşterea ofi­cială, în decembrie 1989, de către o co­mi­sie de anchetă sub conducerea lui Iakovlev a „existenţei unui document numit Pac­tul sovieto-german din 1939“.

 

De asemenea, liderul sovietic trebuia să ţină cont, conform evaluărilor din analiza Mi­nisterului de Externe, şi de creşterea „tendinţelor naţionaliste în ţările estice“ şi de tensiunile legate de reluarea vechilor dispute teritoriale între Ungaria şi Ro­mâ­nia, România şi URSS, Iugoslavia şi Bulga­ria, Polonia şi RDG. În ceea ce-i privea pe americani şi pe aliaţii lor din NATO, Șe­varnadze considera că, nici în even­tua­li­tatea înrăutăţirii dramatice a situaţiei, aceştia „nu vor dori o confruntare cu noi pe tema Europei de Est“ şi că vor ma­ni­festa, cel mai probabil, „reţinere şi nu vor interveni în afacerile interne ale aces­tor ţări, în special din punct de ve­de­re militar, mizând pe faptul că răbdarea lor va fi răsplătită în timp“. Mână liberă pentru Gorbaciov.

 

Nu ştim, cel puţin la acest moment, ce idei conţinea cel de al patrulea „me­mo­randum“, cel întocmit de KGB (poate că va fi declasificat cândva), dar este puţin probabil ca el să fi ajuns la concluzii foarte diferite de celelalte trei, cel puţin în ceea ce priveşte chestiunile esenţiale. Oricum, ceea ce este sigur este că pe 2 decembrie 1989, când l-a primit pe preşedintele ame­rican George Bush la bordul crucişătorului Maxim Gorki, Mihail Gorbaciov avea, da­torită analizelor amintite, conturată o str­a­tegie de negociere şi nişte obiective cla­re.

 

Malta=Ialta? Radio Erevan vs. jurnalele lui Cerniaev

 

Tradiţia istoriei scrisă cu picioarele de pe la noi are nevoie de momente definitorii, dramatice şi telenovelistice în acelaşi timp, pentru a suplini lipsa oricărei le­gă­turi cu realitatea şi crasa lipsă de cultură (şi de lecturi) a celor care o practică, pre­cum şi a celor care o asimilează şi o răs­pân­desc. Discuţiile dintre preşedintele ame­­rican George H.W. Bush şi liderul so­vietic Mihail S. Gorbaciov din 2-3 decem­brie 1989 sunt un astfel de moment. Trâm­biţată intens ca locul unde s-a hotărât „dez­­membrarea României“ şi s-au de­li­mi­tat „sferele de influenţă“, întâlnirea de la Malta este imens supraevaluată şi nu nu­mai din perspectivă românească. De fapt, nu există nici cea mai vagă asemănare cu Ial­ta, o negociere pregătită intens, cu o agen­dă complicată şi cu efecte care au pri­vit soarta întregii lumi. Ca să fim pre­cişi, ce s-a petrecut la Malta a fost, în fapt, o vi­­zită inopinată şi perfect neprotocolară so­licitată de preşedintele american, căruia i-a venit ideea (o spune chiar el că în tim­pul călătoriei din vară între Paris şi Wa­shing­ton) că mai bine discută direct cu li­de­rul sovietic decât să-i scrie o scrisoare lun­gă. Nu a fost în niciun fel solicitată de Gor­­baciov (care chipurile era disperat să negocieze „sferele influenţă“) şi nici nu a fost pregătită de staff-urile celor doi (do­vadă că nu a avut nicio agendă clară de discuţii şi nu s-a luat nicio hotărâre defi­nitivă). Pe româneşte, o discuţie relaxată la un pahar, menită să consolideze relaţia de încredere şi un exerciţiu comun de PR. Ceea ce nu îi scade deloc importanţa în context (s-au abordat şi chestiuni foarte serioase), dar nu o face nici pe departe lo­cul unde s-a jucat soarta lumii şi cu atât mai puţin a României. Aviz celor care mai cred încă teoriile securiste ale emulilor lui Iulian Vlad.

 

Dar ce s-a discutat totuşi la Malta, dacă nu împărţirea României? De ce a bătut pre­şedintele american atâta drum, dacă nu din cauză că nu dormea liniştit fără să dea Transilvania Ungariei, Moldova Rusiei (aici e puţin mai complicat), iar Muntenia Bulgariei şi Iugoslaviei? Sunt puţin cu­nos­cute pe la noi (spre deloc) jurnalele lui Ana­toli Sergheevici Cerniaev, consilierul personal de politică externă al lui Mihail Gorbaciov între 1986-1991. Nu că ar fi im­po­sibil de găsit, din moment ce ele au fost donate în 2004 de către Cerniaev personal Universităţii George Washington, iar o parte au şi fost publicate. Dar de ce să le căutăm, dacă avem „expertiza“ lui Iulian Vlad (cuprinsă în celebra lui notă îna­in­tată lui Nicolae Ceauşescu, notă care cu­prinde mai puţine informaţii decât co­mu­nicatul oficial al Agenţiei TASS) şi a „spe­cialiştilor“ noştri?

 

Nici măcar nu trebuie să căutăm res­pec­tivele jurnale pentru că pe site-ul Wilson Center Digital Archive găsim redarea integrală (via notiţele lui Cerniaev) a dis­cuţiei de la bordul crucişătorului Maxim Gorki şi (surpriză) în ea nu apare nicio referire la vreun „plan de dezmembrare a României“. De fapt, cu excepţia unei sin­gure menţionări a ţării noastre, alături de RDG şi Cehoslovacia, de către preşedintele american, nu apare absolut nimic.

 

Apare în schimb evidentă atitudinea ultra­prevenitoare a lui Bush faţă de Gorbaciov (pe care încearcă să-l cucerească din start cu oferta generoasă de a-i facilita credite substanţiale în dolari, dar fără „a crea im­presia că America salvează URSS“), pre­o­cupat să „bată fierul cât e cald“ (pe tema de­zarmării şi a distrugerii armelor chi­mi­ce) şi (ca să vezi!) îngrijorat de efectele cli­matice globale şi politicile de mediu.

 

Şi mai uimitor, nici liderul sovietic nu pa­re dornic să tranşeze soarta României, ci să-şi urmărească interesele majore şi să testeze două dintre cele mai îndrăzneţe strategii bazate pe analizele menţionate de la începutul anului 1989. Profitând de conjunctura favorabilă şi după prima zi de tatonare, Gorbaciov plusează incredibil: în­cearcă să-l convingă pe Bush că glas­nost şi perestroika sunt concepte similare democraţiei occidentale şi îi propune să susţină transformarea Pactului de la Var­şovia şi a NATO din „alianţe militare“ în „alianţe politice“. Practic, prin aceste două idei originale şi aparent inofensive, Gor­baciov sugerează că „modelul occid­en­tal“ nu trebuie aplicat în ţările estice, din mo­ment ce ele se află deja în curs de „de­mo­cratizare“ (Bush pare uşor descump­ă­nit, dar James Baker este de-a dreptul ul­tragiat de comparaţie) şi că Pactul de la Var­şovia (adică sfera de influenţă so­vie­tică în Europa de Est) va exista în con­tinuare într-o formă uşor modificată. Adi­că exact maximum de obiective pe care le recomandau în februarie 1989 analizele şi strategiile sovietice. După reacţia rezer­vată a americanilor, Gorbaciov a dedus că i-a şocat suficient şi i-a lăsat să digere noi­le idei. În rest, s-au discutat câteva ches­tiuni punctuale, s-au făcut declaraţii de in­tenţie şi s-au strâns mâinile. Nimic neo­bişnuit şi nimic de proporţii epice. Am­bele părţi au putut spune că sunt mul­ţu­mite de rezultat, din moment ce nu s-au con­trazis pe niciunul dintre subiecte.

 

Optimist după ce a constatat că pro­pu­nerile sale nu sunt respinse net de către ame­ricani şi convins că există loc de ne­go­ciere, Mihail Gorbaciov a trecut la urmă­torul pas: i-a convocat la Moscova pe li­de­rii ţărilor Pactului de la Varşovia pentru a le comunica rezultatul discuţiilor. Prilej pentru a stabili împreună implementarea strategiei de urmat.

 

Pentru conspiraţioniştii de serviciu, întâl­ni­rea de la Moscova din 4 decembrie 1989 constituie un alt episod al mai vastei teo­rii a „complotului sovietic“ împotriva lui Ni­co­lae Ceauşescu. Aici ar fi avut loc fai­mo­sul episod în care Gorbaciov îi spune lui Ceauşescu „să trăim până în ia­nua­rie!“. Aha! Deci e clar! Ştia deja că geniul din Car­paţi nu o să supravieţuiască! Dar da­că în realitate Gorbaciov nu i-a spus as­ta lui Ceauşescu? Dacă episodul nu este alt­ceva de­cât o manipulare (făcută cu bu­nă ştiin­ţă) menită să inducă tocmai ide­ea falsă că liderul sovietic dorea cu orice preţ în­lă­turarea şi eliminarea lui Ceau­şe­scu? Dacă ascultăm în continuare Radio Erevan?

 

(Va urma)

TAGS :
Comentarii
Marin 2018-02-13
Articolul are nevoie de câteva corectări:

„Ana­liştii de la Departamentul Internaţional arătau că URSS obţinea patru ruble profit la fiecare rublă rezultată din vânzarea pe­trolului prin intermediul CAER (rata de per­formanţă a exportului fusese în anul 1987 de 493%)” - am citit de câteva ori și așa și n-am înțeles această frază. Adică „din vânzarea petrolului rezulta o rublă (să zicem) la care URSS avea profit 4 ruble” - nu e clar.

Vasul Maxim Gorki unde s-au întâlnit Gorbaceov cu Bush era de croazieră (civil), nu crucișător (militar).

În rest, vă mulțumesc pentru articol - are un spirit și o informativitate rară pentru ce se scrie în limba română.
Marius Nicolescu 2018-01-30
Eu, domnule Hodor, sunt de acord cu dumneavoastră că manevrele securiste inițiate de Iulian Vlad, de alți generali de Securitate care astăzi, intr-o sfidare fără margini față de acest popor slab, ies pe sticlă și cu zâmbetul acela atotștiutor de general de Securitate cu pensie de 20.000 de lei declară evenimentele din decembrie 1989 - Revoluția VESELĂ -. Pur și simplu. După cum tot Securitatea - marca Brucan- (fără nicio intervenție sovietică) l-a aruncat pe Iliescu în brațele lui Elțîn în 1991. Rușii nu au nicio vină în experimentul Pitești, sau Canal ș.c.l. atrocitați ale anilor '47- '65 petrecute la noi cu idei și concepții autohtone 100%. Fapt e că ne-a plăcut să ne băgăm singuri-singurei în mocirla pe care Securitatea ne-a pregătit-o și din care nu reușim să ieșim cu niciun chip. Când văd jurnaliști de anvergura unui profesor universitar, cum e domnul Cornea, care fac apologia unor politicieni mai vechi, toți cu mari carențe la capitolul cinste, spunând că da, au avut candva probleme în justiție dar vorbeau o limbă română impecabilă. Și-i numea de-a valma: Năstase, Băsescu, Blaga, Berceanu, Stoica, Stolojan, Văcăroiu.... Aș fi adăugat, vai, troika Iliescu-Brucan-Roman plus Măgureanu. Am pierdut douazeci și opt de ani din viață în zadar. "România nu este a mea, nici a strămoșilor mei și nu-i a voastră..." Nu, România e a securiștilor, a sri-știlor și a urmașilor, urmașilor lor în veacul vecilor. Aleluia.
Total 2 comments.
Recomandari
7952
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22