Lista celor 200. Elitele colaboraționiste cu Securitatea

 Există o singură cale: desecretizarea și predarea către CNSAS a dosarelor aflate la Serviciul de Informații Externe (SIE). Revista 22 cere public tuturor instituțiilor implicate în procesul deconspirării Securității să facă demersurile legale în vederea clarificării subiectului colaboratorilor Centrului de Informații Externe (CIE), a căror protejare nu-și mai are rostul. Facem apel la societatea civilă să susțină acest demers. (Revista 22)

Lista integrală a celor 200 de  colaboratori ai UM 0225 din DSS. ( document complet, CLICK AICI )

În februarie 1985, generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu, şeful Centrului de Informaţii Externe, a emis un ordin prin care le cerea tuturor unităţilor subordonate să-şi actualizeze situaţia surselor aflate în legătură şi să transmită datele lor complete către UM 0503 (Cartoteca CIE). Drept urmare, la 13 mai 1985, UM 0225, unitatea care se ocupa de „contracararea acţiunilor ostile RSR desfăşurate de centrele de propagandă din străinătate“, a emis un tabel conţinând numele colaboratorilor pe care îi avea în legătură la acea dată, tabel pe care l-a înaintat, conform ordinului, către UM 0503. Lista celor 200 de colaboratori a fost publicată pe site-ul revistei 22 săptămâna trecută.

Despre UM 0225 din cadrul fostului Departament al Securităţii Statului se ştiu foarte puţine. Nu s-a scris mai nimic în toţi aceşti ani şi nu fără motiv, pentru că, sub enigmaticul indicativ, s-a ascuns, înainte de 1989, una dintre cele mai nocive unităţi ale spionajului comunist. Spun „spionaj“ pentru că, în conformitate cu organigrama Securităţii, unitatea făcea parte din Centrul de Informaţii Externe (CIE sau UM 0544). Nu ar trebui totuşi să vă lăsaţi păcăliţi de titulatura simandicoasă (în cazul în care vă număraţi printre cei care cred că spionajul ceauşist era altceva faţă de Securitatea internă), căci atribuţiile ei de serviciu nu aveau deloc legătură cu spionajul. Aveau în schimb legătură cu poliţia politică. În ceea ce priveşte natura activităţii desfăşurate de ofiţerii care lucrau acolo, singura deosebire faţă de ceea ce făceau colegii lor de la direcţiile interne consta în faptul că „ţintele“ nu erau românii din „marele penitenciar RSR“, ci aceia care reuşiseră să fugă din el. Emigranţii. Cei care îl „necăjeau“ pe Ceauşescu, cu precădere în anii ’80, „defăimând realizările patriei noastre socialiste“ (ca să folosesc o sintagmă clasică readusă, iată, astăzi, din nou la modă). Tocmai de aceea unitatea era cunoscută sub titulatura „Brigada Emigraţie“ sau chiar, şi mai explicit, „Brigada Antiemigraţie“. Cu accentul pe „anti“.

Deşi a căpătat indicativul 0225 în 1978 (indicativ sub care a funcţionat până în 1989), unitatea şi „linia ei de preocupare“ nu erau deloc noi. Emigraţia română a fost obsesia constantă a regimului comunist încă de la instaurarea lui, motiv pentru care unităţile Securităţii care se ocupau de anihilarea ei au fost tot timpul considerate partea cea mai importantă a instituţiei. Fuga lui Pacepa din 1978 a determinat necesitatea reorganizării întregului „spionaj“ comunist şi astfel din fosta Brigadă „F“ (V3) a DIE (Direcţia de Informaţii Externe) au fost desprinse sectoarele 1-3, care au constituit nucleul noii unităţi. Ea va figura în organigrama CIE sub numele de „Secţia a IV-a Emigraţie“. Conform notei interne nr. 00425/28 aprilie 1980, ca urmare a „orientărilor“ primite de la Nicolae Ceauşescu, unitatea s-a aflat de la data respectivă sub coordonarea directă a celebrului Nicolae Pleşiţă (general-locotenent, adjunct al ministrului de Interne şi şef al CIE), o dovadă a importanţei acordate „preocupărilor“ ei. Care au fost „faptele de arme“ ale lui Nicolae Pleşiţă de-a lungul carierei sale în fruntea CIE nu cred că mai trebuie să amintesc. Atentate cu bombă, bătăi administrate dizidenţilor prin intermediul unor grupări mafiote şi ameninţări cu moartea la adresa celor care îl criticau din străinătate pe Ceauşescu. Deşi nu era implicată direct în executarea acestor acte de terorism internaţional, UM 0225 şi agenţii ei au jucat un rol foarte important. Informaţiile obţinute de colaboratorii unităţii în timpul misiunilor din exterior (schițe ale caselor unde erau invitaţi cu inima deschisă, rutina zilnică a „prietenilor“, planurile de viitor ale acestora, starea psihică, informaţii despre membrii familiei etc.) au fost exploatate din plin în conceperea planurilor de anihilare a „emigraţiei ostile“.

„Brigadierii“ pe urmele lui Tismăneanu, Botez și Tudoran

Pentru o mai bună înțelegere a naturii activităților acestei unități și pentru că în spațiul public au apărut tot felul de speculații în legătură cu această chestiune, citez, pentru clarificare, câteva fragmente dintr-un document din 24 iunie 1989, anume un Plan de muncă pe trimestrul IV/1989¹ al Secției II (Spațiul America de Nord și de Sud).

În „strânsă colaborare“ cu UM 0225, Secția a II-a a CIE trebuia ca, până la termenul de 31 decembrie 1989, să „obțină date și informații în vederea inițierii de activități de contracarare a acțiunilor preconizate de unii intelectuali români dușmanistabiliți în SUA,Mihai Botez, Dorin Tudoran, Vladimir Tismăneanu. Inițierea, în colaborare cu UM 0225, de măsuri vizând cunoașterea activităților preconizate deMaria Manoliu Manea [n. 1934, Galați, lingvistă americană de origine română, stabilită în SUA în 1979, aleasă membru de onoare al Academiei Române, n.n.] în cadrul Academiei Româno-Americane și realizarea în continuare de activități specifice care să contribuie la diminuarea preocupărilor de natură politică și dezvoltarea acțiunilor de popularizare a culturii românești. Vor fi luate măsuri pentru depistarea și folosirea canalelor de legătură ale acestor elemente de vârf ale emigrației reacționare cu persoane din țară, concomitent cu instruirea și trimiterea de surse în exterior pentru a-i determina să renunțe la activitățile ostile și de a contribui la popularizarea în SUA a valorilor culturale și istorice românești. (...) Se va acționa pentru aprofundarea unor date referitoare la intențiile STRĂINULUI [numele de cod folosit de Securitate în urmărirea Regelui Mihai I, n.n.] de a se lăsa angrenat în acțiuni ostile organizate în SUA, în vederea prevenirii și contracarării acestora. (...) Împreună cu UM 0225 se va acționa pentru a se asigura verificarea complexă și pregătirea specifică a lectorilor români care urmează să fie trimiși la universități de prestigiu din SUA în vederea susținerii de cursuri privind istoria și cultura României, astfel încât aceștia să desfășoare activități de popularizare și contracarare a manifestărilor ostile desfășurate în SUA de cercuri potrivnice“.

Din acest plan, a cărui îndeplinire a fost întreruptă temporar de Revoluția din decembrie 1989, rezultă cât se poate de clar cu ce se ocupa UM 0225 și care erau liniile sale de activitate.

Alte nume din lista celor 200

„Tabelul cuprinzând colaboratori care sunt în legătura unităţii noastre“ conține, pe lângă numele publicate în primul articol, care au stârnit atâtea controverse, Ioan Aurel Pop, Cornel Nistorescu, Adrian Vasilescu, Dorel Abraham, Ioan Chiper, Dan Berindei, Adrian Vasilescu, Ștefan Cazimir, Valentin Păunescu, Sanda Racoviceanu, Anca Diana Radu, actual ambsador în Columbia, și alte persoane. Focalizarea exclusivă asupra domnului Ion Aurel Pop a făcut ca multe dintre ele să treacă neobservate.

Este cazul lui Ion Coja, n. 22 octombrie 1942, Constanța, filolog, Universitatea București (poziția 42). Fost secretar PCR al Universității București, senator în legislatura 1992-1996, pe listele PDAR Constanța și membru marcant al organizației Vatra Românească, este recunoscut prin naționalismul extremist pe care îl practică. În 2007 a fost dat în judecată de către Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) și Asociația Evreilor Români Victime ale Holocaustului (AERVH) pentru afirmațiile publice că pe teritoriul României „nu a existat un Holocaust“.

Un alt exemplu este Silviu Achim, n. 16 ianuarie 1946 în Bistrița, jud. Alba, ziarist la Scânteia (poziția 5). Într-un articol publicat în Almanahul Cutezătorii din anul 1987 ziaristul scria, referindu-se la răscoalele țărănești din 1907 și citându-l pe Nicolae Ceaușescu, că „au demonstrat maturitatea politică a țărănimii“ ale cărei aspirații „le-a dat viață orânduirea nouă socialistă, în edificarea căreia țărănimea se afirmă ca o puternică forță socială, animată de hotărârea de a-și spori necontenit aportul la înflorirea politicii partidului și statului nostru, la progresul și prosperitatea patriei socialiste“.

Ștefan Cazimir, n. 10 noiembrie 1932, București, celebrul filolog și fondatorul nu mai puțin celebrului Partid Liber Schimbist, figurează și el pe listă (poziția 40). Partidul său a fost în realitate una dintre formațiunile politice create de FSN în 1990 pentru a canibaliza opoziția și pentru a obține o majoritate confortabilă în primul parlament postdecembrist. De altfel, Partidul Liber Schimbist a dispărut în 1996, nereușind să treacă noul prag legal care prevedea un număr minim de 10.000 de membri. Ștefan Cazimir și-a continuat, firesc, activitatea politică în cadrul PSD.

La poziția 44 se găsește sociologul Ștefan Costea, n. 30 octombrie 1930, com. Șeitin, jud. Arad, profesor universitar și membru al Senatului Universității „Spiru Haret“ București. Între 1992-1996 a ocupat funcția de prorector, iar între 1997-2010 pe cea de director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic.

Dolphi Drimer, n. 16 octombrie 1934, Iași, inginer la Institutul Politehnic București, se găsește la poziția 56. Fondatorul învățământului privat postrevoluționar, despre care în mediile intelectuale se ştie că a fost principalul inițiator al „fabricilor de diplome“ cu care ne luptăm astăzi, a fost primul rector al Universității Ecologice din București.

Despre Ion Deaconescu, n. 7 martie 1947, com. Logrești, jud. Gorj, filolog și lector de limba română la Skopje, chiar ziarul Cotidianul (câtă ironie!) scria în ianuarie 2013, atunci când a fost numit director al ICR Târgu Jiu, că fusese trimis în străinătate de Securitate cu însărcinarea de a „intra în grupul care superviza [supraveghea este termenul corect, n.n.] diaspora“. Ziarul condus de cel care, în ciuda prezenței pe aceeași listă cu Deaconescu, neagă orice legătură cu Securitatea dezvăluia că „În Iugoslavia, Ion Deaconescu l-a cunoscut pe Boris Vișinschi, pe care l-a convins să publice o carte a lui Nicolae Ceaușescu despre Istoria poporului român în condiții grafice excepționale. Cartea i-a plăcut enorm dictatorului, care a și consimțit să plătească pentru ea suma de 10.000 de dolari“. Din anul 2002 Ion Deaconescu este profesor universitar la Facultatea de Istorie, Filozofie, Geografie, Catedra de Științe Politice a Universității din Craiova.

Un alt nume, ignorat complet pe nedrept, este cel care figurează la poziția 110, în persoana lui Mihai Milca, n. 27 iulie 1950, București, ziarist la Scânteia tineretului. Dacă numele nu vă spune nimic, atunci cu siguranță vă amintiți de scandalul îndepărtării lui Horia-Roman Patapievici de la conducerea ICR, în august 2012. Însuși Liviu Dragnea spunea, prin 2015, în plin congres PSD, că aceasta a fost „o greșeală care ne-a lăsat răni adânci“. Din „echipa de şoc“ condusă atunci de Andrei Marga (ale cărui „probleme“ cu Securitate nu le reiau, fiind deja notorii) făcea cu onor parte și Mihai Milca, numit imediat director al Direcţiei Generale a Reprezentanţelor în Străinătate. Conferențiar la SNSPA, domnul Milca a fost ataşat cultural la Ambasada României din Italia şi director al Bibliotecii Române din Roma (1987-decembrie 1989). Vladimir Tismăneanu („intelectualul dușmănos“ menționat mai înainte) spunea într-un articol publicat în revista 22 în octombrie 2010: „În acel moment nu mai funcționau decât două asemenea biblioteci (mai precis, oficine securist-propagandistice), cea de la Roma si cea de la New York. La New York a fost trimis istoricul Andrei Busuioceanu. Cei doi directori au fost rechemaţi imediat după revoluţie. Andrei Busuioceanu a plecat la Washington ca atașat cultural. A cerut și a primit azil politic în Statele Unite în 1991 pentru că nu mai voia să facă după revoluție ce făcuse și înainte. Oare ce făcea?“.

La poziția 60 găsim un personaj interesant: Dascălu Nicolae, născut în 1949, profesor la Institutul „Nicolae Iorga“. După revoluție a lucrat în continuare în institut în subordinea lui Ioan Chiper (care apare și el pe listă), dar și în Ministerul Afacerilor Externe. A fost pe rând amasador în Azerbaidjan, post din care a fost rechemat în 2011, în Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan. Interesant este că, după înființarea CNSAS, Dascălu și-a schimbat numele în Ureche, sub acesta activând ca ambasador.

Să mai spun că Asociația România, înființată de Securitate şi menționată la articolul 27 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Centrului de Informaţii Externe pe care l-am publicat în primul material, s-a transformat în anul 1990 în Institutul Cultural Român prin HG nr. 354/1990?

Misterul lui „NU“ din dreptul lui Ioan Aurel Pop

Una dintre principalale linii de atac care a vizat tabelul publicat de mine s-a referit la contestarea lui ca document credibil şi la prezenţa unor notări înaintea anumitor nume din el, în special înaintea celui al domnului Pop.

Dacă în privinţa autenticităţii documentului „dovezile“ sunt o însăilare ridicolă de teorii circumstanţiale („nu este scris de mână“, „are multe ştersături“, „se ştie [de unde se ştie?] că numele se transmiteau codat“) şi zero expertiză, în situaţia acelui „NU“ din faţa numelor lucrurile stau aparent altfel. Doar aparent.

Fără să intru prea mult în detalii, susţin cu tărie că este exclus, repet, exclus, ca UM 0225 să fi trecut pe listă colaboratori ai săi pe care să-i trimită spre înregistrare în cartotecă şi abia ulterior (căci este evident că notarea este ulterioară) să revină asupra lor pentru a spune că nu sunt de fapt colaboratori. Dacă persoanele în cauză nu erau colaboratori, nu ar fi fost trecuţi pe listă de la bun început, ci pe lista celor care urmau să fie scoşi din evidenţă (cum vom vedea în cea de a doua parte a documentului). Deci notarea nu are legătură cu situaţia lor din momentul emiterii listei, ci cu una ulterioară.

În sprijinul argumentului aduc chiar declaraţia domnului Ioan Aurel Pop, care a spus că îşi aminteşte despre predarea „în perioada 1985-1987“ a câtorva articole de popularizare a istoriei noastre „pentru o publicaţie a emigraţiei româneşti din Germania“. Având în vedere că, aşa cum amplu a demonstrat în ultima sa postare publică, domnul Ioan Aurel Pop nu a fost un disident (lucru pentru care şi-a cerut scuze, deşi nu i-a luat nimeni în nume de rău decizia), singura variantă în care articolele domniei sale puteau ajunge în astfel de publicaţii era cea care presupunea aprobarea UM 0225. Dacă domnia sa va face un efort de memorie şi îşi va aminti numele publicaţiei germane (avea aceasta binecuvântarea Securității pentru promovarea naționalism-comunismului?), poate ne vom edifica împreună asupra misteriosului motiv pentru care ofiţerii de la Brigada Antiemigraţie au decis să-l treacă pe listă.

Câteva precizări

Prima precizare ține de ieșirile publice și de replicile date de unele dintre persoanele care se regăsesc în lista pe care am publicat-o. Profitând de faptul că am prezentat documentul în varianta lui originală, implicit cu titlul lui (care este, fără dubii, cel de „Tabel cuprinzând colaboratori care sunt în legătura unităţii noastre“ și nu este intitulat, așa cum au sugerat unii, „Listă de lucru“ sau „Tabel de colaboratori, dintre care unii nu sunt de fapt colaboratori“), precum și de confuzia care există în spațiul public referitor la termenii folosiți și natura lor juridică, atât cei menționați, cât și susținătorii dânșilor încearcă obsesiv să ducă subiectul spre negarea evidenței. Argumentul principal (susţinut cu prezentarea adeverințelor eliberate de CNSAS) este că nu au dat angajament, nu au furnizat note informative și că, în absența acestor dovezi, publicarea listei nu este altceva decât o operă de denigrare. Exclud apărarea cu „nu am ieşit din ţară“, deoarece, aşa cum arătat, nu era neapărat nevoie să ieşi din ţară ca să slujeşti Brigada Antiemigraţie.

Revenind la susţinerea inexistenţei angajamentului şi a notelor informative (ceea ce, având în vedere că dosarele de la CIE nu au fost predate la CNSAS, nu este nici sigur, nici exclus), ea ar fi perfect întemeiată dacă eu aș fi afirmat că dânșii sunt „colaboratori în sensul legii“, adică întrunesc acele elemente din OUG nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, care să permită trimiterea lor în instanță și obținerea unei decizii de colaborator. Or, eu nu am făcut așa ceva, ci am publicat, cum cred că a putut toată lumea să citească destul de clar din titlu, niște nume care apar pe o listă de colaboratori ai UM 0225 (nu i-am numit eu colaboratori, ci Securitatea) și am arătat cu ce se ocupa respectiva unitate. Dacă pot înțelege confuzia în cazul unor persoane mai puțin informate asupra nuanțelor subiectului, nu pot să cred că istorici, ziariști şi vectori de opinie care se ocupă de tema deconspirării Securității de ani și ani nu au înţeles despre ce anume vorbesc. Ba cred că au înțeles exact și că încearcă, așa cum am mai spus, să manipuleze și să distorsioneze subiectul pentru a bloca urmarea lui firească, care este tocmai clarificarea acestor documente.

Și dacă este vorba despre distorsionări și manipulări, să vorbim despre cea de a doua, care este construită direct din prima. Anume, prezentarea dezvăluirilor mele ca fiind o acțiune legală iniţiată de mine împreună sau în conivenţă cu CNSAS (mai sunt pe listă revista 22, GDS, Soroş, „statul paralel“, „puterile străine cărora nu le convine nu ştiu ce“, „Centenarul“ etc.). Atragerea instituției unde lucrez în acest scandal, în care nu are absolut nicio implicare, în afara faptului că de acolo am obţinut respectivele documente, vizează două ținte. Prima este cea menționată, anume transformarea unei întrebări legitime într-o dezbatere juridică încâlcită şi evident lipsită de finalitate, a doua este legată de solicitările repetate de a fi oprit să public continuarea listelor și de a fi sancționat „conform Regulamentului Intern“. Eventual destituit. Și acest demers (dorit cu ardoare şi repetat aproape zilnic de o parte a presei) este complet lipsit de obiect, deoarece, spre ştiinţa celor care simt iute nevoia unor condamnări penale (dar nu au simţit aceeaşi nevoie urgentă de a explica de ce apără securişti în instanţă), nu am obținut și publicat respectivele liste în calitate de angajat al CNSAS, ci în aceea de cercetător acreditat. Adică perfect legal, cu toate aprobările necesare obţinute chiar de la CNSAS și fără să încalc vreo normă „internă“ sau „externă“. Nu există nicio prevedere legală sau decizie a Colegiului care să mă împiedice să beneficiez de aceleași drepturi pe care le are oricare din cele câteva sute de cercetători acreditați la CNSAS. Mulți dintre aceștia lucrează și ei în instituţie, solicită documente din arhivă la fel ca și mine și le publică, la fel ca și mine, unde și în ce formă doresc.

Pot chiar preciza faptul că, în situația de față, calitatea de angajat al instituției nu a fost nicidecum un avantaj (sau o favorizare, cum au sugerat unii), ci din contra, o piedică. În ce fel? În felul la care m-am referit succinct atunci când am vorbit despre faptul că „un etaj al CNSAS deconspiră Securitatea în timp ce altul o apără“. Pentru că spusele mele au fost interpretate se pare în sens generalizator, din cauză că nu am fost explicit, revin cu precizarea că m-am referit strict la domnul Silviu Moldovan, șeful Serviciului Cercetare al CNSAS. Această precizare fiind făcută, voi reveni asupra subiectului şi a motivului pentru care am făcut această afirmaţie separat, nefiind aici locul unei demonstraţii extinse.. //

Nota

1. ACNSAS, Fond SIE, Dosar S1436, vol. 12, f. 44-73.