Pe aceeași temă
Daniel Ciobotea (n. 1951 la Dobresti, judetul Timis) este licentiat in teologie al Institutului Teologic Universitar din Sibiu (1974). Urmeaza cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucuresti, sectia Sistematica, sub indrumarea lui Dumitru Staniloae (1974-1976). Isi continua specializarea in strainatate, la Facultatea de Teologie Protestanta din Strasbourg (1976-1978) si la cea romano-catolica din Freiburg im Breisgau (1978-1980). In 1979 devine doctor al Universitatii din Strasbourg, iar in 1980 isi sustine cu succes teza de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucuresti. Din 1980 activeaza ca lector la Institul Ecumenic de la Bossey - Elvetia (unde este director adjunct intre 1986-1988) si ca profesor asociat la Geneva si Fribourg. A publicat peste 500 de studii, articole, cuvantari si prefete în limba romana, peste 100 de studii si articole în limbile franceza, engleza si germana in reviste si volume colective din strainatate.
In 1987 devine calugar la Manastirea Sihastria, avandu-l ca nas de calugarie pe Ilie Cleopa. Intre1988 si 1990 este consilier patriarhal, apoi devine episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timisoarei, cu titlul Lugojanul. La 1 iulie 1990 este înscaunat ca arhiepiscop al Iasilor si mitropolit al Moldovei si Bucovinei. La 12 septembrie 2007 este ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.
Alegerea Mitropolitului Daniel ca cel de-al saselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe din Romania reprezinta, independent de persoana acestuia, un moment aparte în istoria noastra ecleziala si sociala. Saptamanile premergatoare au scos la suprafata perceptiei publice tendinte si tabere, convingeri si strategii, viziuni si fantasme pana de curand nebanuite. Acest fapt îngreuneaza aducerea lor la un numitor comun din punct de vedere hermeneutic si recompunerea din fragmente a unui discurs coerent despre starea Bisericii în clipa de fata.
Lectiile expunerii mediatice
Asa cum am constatat deja, majoritarea celor din mass-media care s-au ocupat în aceste saptamani de " subiectul BOR" au dovedit nu doar lipsa unei culturi religioase minime, ci, fapt mai grav, a profesionalismului jurnalistic. Din întalnirea celor doua defecte majore s-au nascut toate improvizatiile, aproximatiile si amatorismele, speculatiile, prostiile si neghiobiile din ultima vreme. Cei care ar fi trebuit sa dialogheze civilizat si constructiv în numele Bisericii, adica oficial, cu mass-media, sa comunice corect si prompt, sa explice si sa promoveze o maniera specifica abordarii temelor ecleziale au fost la randul lor sub nivelul asteptarilor. Spectacolul legat de lista membrilor Adunarii Nationale Bisericesti a atins cote caragialesti: dupa ce a tinut-o la sertar din motive de pietate si s-a aratat profund lezata, Patriarhia se mira ulterior de cererea (formulata, e drept, în termeni deloc eleganti) venita din partea mass-media si trimitea cu seninatate la publicatiile bisericesti, unde aceasta era deja tiparita. Un alt gest comunicational ratat a fost si promptitudinea cu care, de data aceasta, a fost sanctionata vorbaria iresponsabila a unui membru al CNSAS în legatura cu trecutul, real sau presupus, al unui înalt ierarh. Una peste alta, este evident ca responsabilii din Dealul Mitropoliei in dialogul cu lumea au cedat nervos sub povara unui moment istoric pentru care nu erau pregatiti.
Expunerea mediatica a Bisericii a adus dupa sine un castig major de alta factura: exprimarea unor dorinte care, verbalizate înainte de moartea Patriarhului Teoctist, ar fi fost întelese drept tot atatea atacuri la adresa Bisericii. Rastimpul dintre un patriarhat si altul a permis si chiar încurajat o dezbatere alerta si dezinhibata despre ceea ce crede trupul bisericesc si societatea romaneasca în general ca ar trebui sa faca o Biserica aflata înca pe primul loc pe scala încrederii institutionale. În termeni teologici, laicatul a avut ocazia, similara celei din pacate pierdute imediat dupa 1990, de a trece în revista agenda publica a Bisericii. În absenta unui dialog consecvent si constant dintre laici si ierarhi, momentul de fata a fost de aceea unul de gratie. În functie de dinamica viitoare si de longevitatea actualului Patriarh, se prea poate ca o astfel de ocazie sa ramana pentru multa vreme singulara.
Modernitate versus traditie
Formula care a dominat dezbaterea pe tema Bisericii dupa patriarhatul lui Teoctist a fost aceea ca, de fapt, asistam la lupta dintre aripa conservatoare si cea înnoitoare, dintre modernisti si traditionalisti. Este motivul pentru care, cu riscul de a repeta ceea ce am mai spus sau scris, trebuie lamurit sensul "adaptarii" din punct de vedere teologic. Urgenta clarificarii este cu atat mai presanta cu cat, în ansamblu, societatea romaneasca resimte deficitul unei înnoiri mentale si politice amanate pana acum de mai multe ori.
Biserica lui Hristos este una dintre cele mai deconcertante prezente terestre, întruparea materiala a unui program spiritual concentrat în Evanghelii. Traind sub dublul regim, al cerului si al creatiei, Biserica este, asemeni Capului ei nevazut, o structura divino-umana. Pe de o parte, Biserica este imuabila în fundamentele credintei, însa pe de alta parte generatiile de credinciosi se succed, temporal si geografic, neîntrerupt. Din aceasta compozitie cu totul si cu totul aparte a comunitatii de credinta a Bisericii, nemiscata si totusi în pas cu varstele lumii, decurg si neîntelegerile care se tin lant de 2.000 de ani încoace: în timp ce unii ar dori sa vada Biserica "modernizata", "deschisa" si "toleranta", altii o proiecteaza în termeni pur spirituali, lipsiti de substanta istorica, reducand astfel lumea si istoria acesteia la un grandios decor al planului dintru vesnicie al lui Dumnezeu. Sigur, cele doua viziuni nu sunt în stare pura, influentarea reciproca, schimbul de însusiri între "terestrieni" si "angelici" fiind la ordinea zilei. Retinem din aceasta formula bi-polara doar ceea ce este relevant pentru momentul de acum: înnoirea Bisericii nu poate sa se produca decat în ceea ce priveste forma ei de misiune si de prezenta sociala. Nu exista o înnoire ca atare din punct de vedere dogmatic alta decat dupa modelul Sinoadelor ecumenice din primul mileniu crestin. Altminteri, avem de-a face nu cu Biserica drept-maritoare de sorginte apostolica, ancorata în Traditie, aparata de Sfintii Parinti de ieri si de azi, ci cu o noua confesiune sau secta. Cu alte cuvinte, înnoirea, pentru a fi autentica, are nevoie de o repliere identitara deopotriva de autentica, genuina, în functie de care umple cu miez forme si instrumente de comunicare si misiune adaptate orizontului de asteptare al fiecarei epoci în parte. În acest context, doar aparent teoretic, discutia despre cele doua mari tendinte din sanul Bisericii Ortodoxe din Romania nu are nici o acoperire de fond si nu poate fi sustinuta teologic.
Patriarhul si colegialitatea
O alta neîntelegere alimentata de lipsa unei cunoasteri reale a vietii ecleziale este proiectarea chestiunii succesiunii patriarhale în termeni exagerati. Or, miza patriarhala nu este atat de mare pe cat sugereaza mass-media. Din simplul motiv ecleziologic, adica tinand de structura Bisericii, ca rolul unui Patriarh nu este în Ortodoxie similar celui al Papei în Catolicism. Concret, de persoana presedintelui Sinodului unei Biserici locale nu depind atatea lucruri ca de persoana unui sef direct al unei Biserici organizate piramidal. Potrivit prevederilor lui Codex Iuris Canonici, preluate mot-à-mot si în Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, episcopul Romei, în calitatea acestuia de cap al Bisericii Catolice, are o putere ordinara, suprema, deplina, imediata si universala, pe care o poate exercita de o maniera libera, fara obligatia de a se consulta cu nimeni. Sinodalitatea constitutiva Bisericii de Rasarit face imposibila o astfel de acumulare a responsabilitatii diriguitoare în mainile unuia singur. Fidela traducerii în viata bisericeasca a logicii trinitare, Ortodoxia nu separa pe unul de multiplu, pe capul corpului episcopal de ceilalti episcopi, asa cum acestia din urma nu pot actiona decat în armonie cu cel dintai dintre ei, care este în acelasi timp si egalul lor, primus inter pares.
Din aceasta asezare teologica în pagina decurge si virtutea patriarhala fundamentala: capacitatea de a pastra echilibrul între propria vointa si cea a membrilor Sinodului. Autoritatea Patriarhului rezida nu atat în tenacitatea acestuia de a-si impune cu orice pret punctul de vedere, ci în aceea de a sintetiza opiniile diferite, chiar divergente, ale celorlalti. Altfel spus, proba de foc prin care trebuie sa treaca cel care prezideaza Sinodul este tocmai rezistenta la tentatia de a gandi si actiona papal. Adica sa nu confunde autoritatea (data de plenitudinea Bisericii) cu autoritarismul (provenit din dorinta individuala) si sa nu uite ca Biserica este un organism al comuniunii, în ciuda tuturor tentativelor de sectarizare si izolare autarhica. Evident, pastrarea unitatii si exprimarea acesteia reprezinta un dificil exercitiu duhovnicesc, de stapanire de sine, al rabdarii, al smereniei si al ascultarii de vocea Bisericii, care se face auzita prin cler, dar în egala masura si prin popor sau laicat.
Pentru a ajunge sa exprime gandul Bisericii, un Patriarh trebuie de aceea sa încurajeze o autentica si constanta cultura a dialogului. Cu cei din "sistem", dar si cu cei din afara, cu societatea secularizata. Practic, de capacitatea comunicationala depinde totul. Un Patriarh retras sub clopotul de sticla al lumii sale, inaccesibil, înconjurat de executanti docili si de consilieri fara profil, dusmanind pe critici si promovand doar pe laudatori, convins de genialitatea lui, infailibil în decizii si istoric în gesturi, îndragostit iremediabil de propria figura si patronand publicatii pline pagina de pagina cu imaginile sale luate din toate unghiurile, adica ingaduind activ dezvoltarea cultului personalitatii si tot cortegiul absurd, nu de putine ori hilar, al retoricii exclusiv si apasat admirative - un astfel de lider este ultimul lucru de care ar avea nevoie Biserica noastra în urmatorii ani. Pentru ca un astfel de Patriarh ar fi pagubos nu doar pentru clima interioara, dar mai ales pentru credibilitatea în societate a Bisericii, adica ar cautiona marturia ei în lume si atragerea la Adevarul lui Hristos a celor care, rezervati si neîncrezatori, stau înca departe de institutia ecleziala pe care o identifica fara rest cu ierarhia.
Recastigarea libertatii profetice
Unul dintre primele rezultate ale acestei culturi a dialogului si a exercitiului colegialitatii ar trebui sa fie o alta atitudine a Patriarhului si, simbolic, a Bisericii întregi fata de puterea profana. Un cap de Biserica aflat în relatie de comunicare cu proprii credinciosi, cu episcopii co-responsabili si împreuna-lucratori, cu cinul monahal si cu restul clerului, atent în mod permanent la mesajele si semnalele acestora, nu va mai absolutiza dialogul cu politicienii si sponsorii. Adica va întelege ca societatea este formata si din oameni fara putere si fara bani, dar care, la un loc, sunt adevarata putere si avutia cea nepieritoare a Bisericii. Aceasta constiinta pastorala ne-ar putea ajuta sa depasim reflexele, îndelung exersate, de supusenie miloaga fata de toate formele de putere din afara corpului eclezial. Abia atunci, înzestrati cu demnitatea de existenta careia aproape ca am uitat, vom putea sa umplem cu miez principii precum cel al subsidiaritatii sau al parteneriatului dintre stat si cultele religioase, sa dam curs unei teologii sociale ortodoxe demne de acest nume.
Un prim pas catre recastigarea libertatii profetice trebuie facut chiar în aceste zile. Este vorba despre clarificarea interna, în duh eclezial si cu instrumentele morale proprii, a chestiunii traversarii perioadei comuniste. Situatia în care o institutie profana precum CNSAS a ajuns sa fie depozitara unica a memoriei nu mai poate fi prelungita fara riscul reintroducerii controlului politic în viata Bisericii. Fugind de propria responsabilitate si refuzand asumarea trecutului, cu luminile si umbrele acestuia, adica încurajand ca altii sa ne spuna cum suntem, ierarhia noastra accepta sa fie prizoniera istoriei. Or, eliberarea din lanturile vazute si nevazute ale acesteia nu poate fi decat prin adevar, oricat de scump si de dureros este pretul acestuia. Motiv în plus de a vedea începutul acestui patriarhat mai putin sub semnul triumfului unui om (oricat de inteligent), al unei fractiuni (oricat de onorabile) sau al unei tendinte (oricat de deschise), si mai curand sub acela al efortului comun de revenire la sine prin revenirea la cele ale lui Dumnezeu.
